S-a întâmplat de Crăciun

Totul a pornit de la o ceartă banală. Unul dintre copii a fost strigat la fereastră de către un coleg de joacă. După ce i-a răspuns a uitat fereastra deschisă. Curentul care s-a format după ce acelaşi copil a ieşit pe uşă a făcut să se spargă vaza pe care soţul meu o primise cadou la nunta noastră de la mama sa. A început să-mi reproşeze proasta educaţie a copiilor şi mai ales neglijenţa de care spunea că dau dovadă în privinţa pedepsirii lor, atunci când greşesc. Faptul că i s-a spart vaza la care, spunea el, ţinea ca la o comoară a stârnit între noi o mare răceală. Nici unei întrebări nu i se dădea răspunsul dorit. Totul a devenit apăsător şi stresant. Pentru că eu nu aveam serviciu - numai el lucra - mă făcea să-mi fie puţin frică. Dacă într-o zi i-ar fi trecut prin cap să plece, şi aceasta era ameninţarea cea mai des făcută, m-ar fi pus în imposibilitate şi mai mare de a-i educa pe copii.

De fapt, vina răcelii dintre noi nu o purta doar vaza spartă din neatenţia unuia dintre copii, ci orgoliul pe care el îl avea oarecum de mic copil, iar eu îl căpătasem între timp. El nu ceda pentru că era "bărbatul" din casă, eu nu cedam pentru că nu-mi plăcea să ştiu că altul a avut ultimul cuvânt, de aceea atmosfera a devenit tensionată. Ceea ce mă îngrijora şi mai mult era atitudinea pe care au început s-o aibă şi copiii. Mi se făceau în mod frecvent observaţii din partea celor de la şcoală. Ceea ce vedeau acasă făceau la şcoală cu colegii.

Între timp, fetiţa cea mai mică a fost cooptată într-un grup de copii pentru a prezenta o scenetă de Crăciun în cadrul parohiei din care făceam parte. Şi pentru că era prea mică să meargă singură, trebuia s-o însoţească unul dintre noi, ceea ce şi făceam. Au început să ne streseze şi aceste repetiţii, care erau din ce în ce mai frecvente şi în cele din urmă am hotărât să nu mai lăsăm fetiţa să participe. Insistenţa preotului nu a avut succes.

Ne-am dus totuşi de Crăciun la prezentarea scenetei în care fiica noastră ar fi trebuit să joace rolul unui înger. Eram prezenţi cu întreaga familie când au urcat pe scenă primele personaje. Sceneta începea cu prezentarea unui fel de istoric al timpului lui Isus, aşa că nu s-a intrat direct la subiect. Între timp o vedem pe fiica noastră neliniştită, mereu şoptind ceva frăţiorilor săi, dar nu bănuiam nimic din ceea ce avea să se întâmple. Deodată se ridică şi merse spre partea din spate a scenei. Fără să ştim, ea a continuat repetiţiile şi juca rolul îngerului care conducea corul celorlalţi îngeri şi care aveau să cânte: "Mărire în cer lui Dumnezeu..." Însă surpriză! Textul a sunat altfel de data aceasta. Pentru că era mai aproape de microfon, s-a auzit: "Mărire în cer lui Dumnezeu şi pace între părinţii mei din sală". Nu ştiam cum trebuie să reacţionăm. Ne-am privit instantaneu şi fără să vrem am început să râdem amândoi. Erau cuvinte care veneau din gura unui "înger". Nu ne mai zâmbisem de mult unul altuia. La sfârşit, sala a izbucnit în aplauze, iar noi o părăseam altfel decât atunci când am intrat. Un înger a readus bucuria în familia noastră şi a împrăştiat orgoliul care făcea din noi două câmpuri de luptă pe care se ducea un război rece. Aceasta s-a întâmplat de Crăciun. (Florentina)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba