Gânduri de noiembrie

Într-o zi, pe la mijlocul lui octombrie, un părinte paroh dintr-o parohie din Moldova mi-a povestit despre un credincios care trecuse la Domnul în acea zi în biserică, imediat după sfânta Liturghie; după ce s-a împărtăşit, s-a aşezat în genunchi pentru a-i mulţumi lui Dumnezeu şi aşa a fost chemat în casa Tatălui. Părintele n-a uitat să sublinieze: "Cum a trăit aşa a murit. Era un om care iubea Biserica, iar participarea la Liturghie şi rugăciunea făceau parte din viaţa sa".

Luna noiembrie este un timp preţios pentru a reînnoi concepţia şi mentalitatea noastră în aşa fel încât să ne deschidem mai mult inima spre realităţile pe care le aşteptăm după moarte. "Viaţa credincioşilor tăi, Doamne, se schimbă, dar nu se pierde; şi după destrămarea nestatornicei locuinţe pământeşti le este pregătit un lăcaş veşnic în ceruri", ne rugăm în prefaţa de la Liturghia pentru cei răposaţi. Sfânta Tereza a Pruncului Isus exclama: "Eu nu mor, dar intru în viaţă". Este un timp propice pentru a medita la învierea trupului şi viaţa veşnică; un timp şi pentru a ne ruga. De răposaţii noştri suntem legaţi prin sânge şi prin credinţă, pentru aceasta continuăm să-i iubim şi să le dorim binele prin rugăciunile noastre.

Foamea şi setea însoţesc omul în pelerinajul său de la naştere până la moarte. Nu este vorba numai despre foamea de pâine şi setea de apă. Omul de când se naşte este un înfometat de Dumnezeu şi un însetat de viaţa veşnică. Natura sa spirituală şi vocaţia sa de imagine a lui Dumnezeu mişcă întreaga sa fiinţă într-o dorinţă arzătoare a originii şi a destinului său.

În Cristos omul îşi satisface foamea de Dumnezeu, pentru că el este pâinea coborâtă de sus prin care Tatăl îşi hrăneşte fiii. Duhul Sfânt astâmpără setea omului după viaţa veşnică, pentru că el este apa vie pe care Cristos ne-o dă. În această viaţă, Dumnezeu satură foamea noastră de Dumnezeu şi setea de viaţă veşnică, dar numai în mod limitat, fiind mereu sub ispita de a ne satisface foamea şi setea nu în Dumnezeu, ci în creaturi. Numai după moarte Dumnezeu va fi unica noastră pâine şi unica apă, adevărata hrană şi adevărata băutură pentru totdeauna.

În timpul celor câţiva ani de existenţă omul se trudeşte să caute. Caută să fie iubit şi să iubească; caută să ştie, caută putere şi faimă; caută adevărul şi viaţa; îl caută pe Dumnezeu. Căutând cu sinceritate şi statornicie îl va găsi pe acela pe care-l caută în tot ceea ce caută. Nu este nici un dubiu că viaţa omului este o eternă căutare. Dar ce este moartea dacă nu momentul în care căutarea se termină şi începe întâlnirea definitivă cu Dumnezeu, cu noi înşine, cu adevărul şi viaţa? A avea viaţă veşnică nu este oare aceasta suprema şi ultima aspiraţie a tuturor căutărilor omului? Nu este şi ultimul şi cel mai mare dar pe care Dumnezeu vrea să-l dea fiecăruia dintre oameni? "Tatăl meu vrea ca toţi cei care-l văd pe Fiul şi cred în el să aibă viaţă veşnică, şi eu îl voi învia în ziua de apoi".

Reflecţiile precedente îşi găsesc punctul lor culminant în misterul morţii lui Cristos pe care Tatăl l-a înviat din morţi şi care ne face părtaşi la viaţa sa. Viaţa despre care ne vorbeşte liturgia nu este numai nemurirea sufletului (exigenţa naturii sale spirituale), dar, mai mult este participarea la viaţa lui Cristos cel înviat. Lumina misterului Fiului lui Dumnezeu, Isus Cristos - mort şi înviat pentru noi, pentru a ne smulge din moarte şi a ne face părtaşi de viaţă -, iluminează viaţa pământească, finalul vieţii înşişi cu moartea şi începutul plin de bucurie al unei vieţi fără sfârşit în compania lui Dumnezeu şi a tuturor sfinţilor.

Când vorbim despre viaţă, ne referim la existenţa pământească poate pentru că altă viaţă nu face parte din categoriile noastre mintale, sau pentru că suntem atât de bine instalaţi în aceasta încât tindem să nu ne gândim la trecerea sau la momentul ei final.

Pr. Cornel Cadar