Adormiţii în Domnul

În serviciile religioase pentru cei răposaţi, liturgia orientală foloseşte deseori expresia adormitul(a), adormiţii(ele) în Domnul. E sugestivă şi încurajantă această expresie cu temei biblic.

În Evanghelia a patra, Ioan, ucenicul pe care îl iubea Isus, redă cuvintele dumnezeiescului Învăţător în contextul morţii lui Lazăr: "...prietenul nostru a adormit, mă duc să-l trezesc" (In 11,11). Cum ucenicii care îl însoţeau pe Isus în drumul spre Betania credeau că vorbeşte de somn ca odihnă, "Isus le-a spus-o pe faţă: Lazăr a murit" (In 11,14).

Tot capitolul al unsprezecelea al Evangheliei după Ioan care relatează învierea lui Lazăr este de o importanţă covârşitoare pentru faptul că în această împrejurare Isus proclamă adevărul fundamental al religiei creştine, identificat în persoana sa: "Eu sunt învierea şi viaţa, cine crede în mine nu va muri nicicând" (In 11,25).

Dramatismul episodului iese în evidenţă nu numai prin aceea că în drum spre mormânt "Isus suspină şi se tulbură în sine" (versetul 33), iar când ajunge la mormântul lui Lazăr "lăcrimează" ceea ce-i face pe iudei să spună: "Iată cât de mult îl iubea", dar mai ales în cele ce au urmat. Fariseii, îngrijoraţi la culme pentru că "omul acesta face multe minuni" (versetul 47), şi toţi vor ajunge să creadă în el, pun la cale uciderea lui.

Caiafa, arhiereul anului acela, vorbeşte profetic: "...ne este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul" (versetul 50), şi nu numai pentru iudei, "ci ca să adune laolaltă pe fiii lui Dumnezeu, cei împrăştiaţi" (versetul 52).

În cele din urmă, Fiul Omului, Isus Cristos, ascultător până la moartea pe cruce, cu moartea pe moarte călcând, avea să confirme din plin că este cu adevărat "înviere şi viaţa", pentru ca toţi care vor crede în el, adormiţi în Domnul, să aibă parte de trezirea statornică în fericirea eternă a fiilor lui Dumnezeu.

Mons. Anton Despinescu