Sau Africa sau moartea

(continuare din numărul trecut)

La 12 august 1877 părintele misionar Daniel Comboni este consacrat episcop la Roma. Imediat după aceea se întoarce în Sudan, unde îşi lăsase inima. Părinte şi frate al africanilor, episcopul Daniel, chiar şi în noua sa calitate de vicar apostolic pentru Africa Centrală, înţelege să trăiască şi să se sacrifice pentru credincioşii săi de culoare, rămânând mereu fidel devizei sale: "Sau Nigriţia sau moartea".

Înainte de moartea sa, care a survenit în ziua de 10 octombrie 1881 la Kartoum, capitala Sudanului, prezisese că opera sa misionară nu va pieri. Lucrul acesta s-a adeverit întocmai până în zilele noastre când asistăm la înflorirea şi răspândirea Congregaţiei Combonienilor în toată lumea. Aceasta face dovada bunei calităţi a seminţei care a fost semănată de Daniel în pământul african şi care va creşte până va deveni un copac viguros ce-şi întinde ramurile nu numai în Africa, dar şi în Europa, America Latină şi Asia, antrenând în vestirea evangheliei bărbaţi şi femei de diferite rase, naţiuni şi culturi.

La 17 martie 1996 Comboni a fost declarat fericit de către papa Ioan Paul al II-lea. Acea zi a fost pentru africani un semn că regenerarea Africii este mai aproape ca oricând, deoarece părintele şi fratele lor, de acolo din cer, nu va uita poporul în mijlocul căruia a trăit şi a murit.

Fericitul Daniel Comboni a dovedit în viaţa sa de misionar că este pătruns de spiritul catolicităţii, prezentându-se în faţa altora ca un model autentic de sfinţenie şi un mijlocitor înflăcărat pentru Nigriţia, pentru toţi cei săraci şi părăsiţi, ca şi pentru toţi cei pe care, într-o formă sau alta, i-a simţit aproape prin iubirea lor.

În ciuda activităţii intense de animare misionară pe care a desfăşurat-o, în ciuda muncilor istovitoare pe care le-a prestat, a bolilor care l-au încercat, precum şi a nenumăratelor călătorii apostolice pe care le-a întreprins, Daniel îşi găsea timp pentru a scrie, dovedindu-şi pe deplin prodigiozitatea. El însuşi menţionează într-una din scrisorile sale din 21 mai 1871 că până la acea dată expediase deja 1.347 de scrisori. Abordează mai multe genuri de scrieri începând de la simple scrisori, relatări şi articole, până la planuri de acţiune, discursuri pastorale şi regulamente pentru institutele sale. Destinatarii scrierilor sunt dintre cei mai diferiţi: părinţii săi, prieteni, binefăcători, superiori de institute, episcopi, cardinali, papi, împăratul Franz Ioseph, grupări şi asociaţii din diferite ţări ale Europei etc. Din toate transpare imaginea omului Daniel, dăruirea sa totală pentru problema africanilor, trăirea sa emoţională, caracterul său vulcanic dezlănţuit în momentele polemice, precum şi fineţea de suflet manifestată în situaţii dintre cele mai delicate, sensibilitatea la tot ceea ce, într-un fel sau altul, avea legătură cu problema misionară. Expresii ca "iubire şi abandonare la voinţa lui Dumnezeu" sunt cele mai frecvente şi par să fie scrise cu spontaneitatea vorbirii, lăsându-se să se înţeleagă climatul de credinţă în care Daniel îşi trăia propria vocaţie pentru Africa şi chiar întreaga sa existenţă sacerdotală.

Africa, inima lui Isus, crucea sunt cele trei chei interpretative ale vieţii şi operei sale. Africa, mireasa pentru care şi-a dăruit toată viaţa sa, era prima şi unica sa pasiune. Crucea, copacul care rodeşte toate fructele mântuirii, era liantul său intim cu Dumnezeu cel răstignit şi cu omenirea suferindă. Inima lui Isus, care i-a transformat din străfunduri inima, era instrumentul care l-a făcut capabil să se identifice cu cele mai sărace şi abandonate fiinţe umane.

Un om, un creştin, un preot, un episcop, la urma urmei un misionar ca Daniel Comboni nu putea să închidă ochii pentru acest pământ, fără ca mai întâi să nu rostească pentru posteritate memorabilele sale cuvinte: "Sunt fericit în cruce, care, purtată cu bucurie din iubire faţă de Dumnezeu, conduce la triumf şi la viaţa veşnică".

Traducere şi prelucrare Ionela Neculai