De ce nu ni se acordă şi nouă o şansă?

Pe adresa redacţiei a sosit o scrisoare în care un tânăr descrie starea lui sufletească şi problemele cu care se confruntă. Publicăm o parte din această scrisoare cu convingerea că veţi fi alături de el căutând soluţii şi motive pentru a da un nou sens vieţii. Voi ce faceţi când vă confruntaţi cu astfel de proble-me? Ce-i de făcut? Cei care aveţi posibilitatea puteţi să-i răspundeţi şi direct prin e-mail: Cristi79@hotmail.com. Aşteptăm răspunsurile voastre pe adresa redacţiei; cele mai bune vor fi publicate.

"Am 32 de ani, sunt necăsătorit (...). Păcatul este că în ţara asta nu se poate realiza nimic prin muncă şi în mod cinstit. Mulţi tineri pleacă din ţară în speranţa că vor găsi o viaţă mai bună; foarte mulţi au apucat pe o cale greşită - cea a furtului, alţii, pur şi simplu, nu mai rezistă în originala noastră tranziţie şi o iau razna, şi nimeni nu mişcă cel puţin un deget. De ce nu ni se acordă şi nouă o şansă? (...)

Am lucrat trei ani în domeniul construcţiilor, după care în aprilie '90 am plecat în armată. După terminarea stagiului am rămas pe drumuri. Din luna mai '91 sunt în căutarea unui loc de muncă. Am încercat să mă angajez în domeniul electronicii ca depanator RTv (am absolvit cursurile de specialitate în 1987, cursuri ce nu le ia nimeni în seamă), dar nu am avut succes, am încercat în domeniul informaticii, dar mi s-a cerut diplomă de specialitate. Îmi place foarte mult să lucrez în aceste domenii. În toţi aceşti ani mi-am dorit enorm să fac nişte cursuri de informatică, de electronică, specializări, orice se poate numi electro(nică) tehnică (de calcul), dar lipsa banilor şi-a spus totdeauna cuvântul. Majoritatea patronilor caută spre angajare oameni cu facultate, cu vechime în domeniul cerut, pensionari chiar. Noi, cei care nu am avut posibilităţi materiale şi financiare, pentru a deveni "oameni cu facultate", pentru a face un curs anume, fie şi pentru o coală cartonată care are sigla MEN, chiar nu suntem în stare de nimic? De ce suntem marginalizaţi, daţi la o parte? În ţara asta competenţa unui individ se rezumă doar la diploma din buzunar? (...)

La vârsta asta aş fi vrut să-mi fac calculul realizărilor din viaţă, dar nu am nimic, uneori nici cu ce mă îmbrăca, alteori nici curajul de a mă gândi la ziua de mâine. La întemeierea unei familii am şi renunţat să mă mai gândesc. Cu preţurile actuale (costul vieţii în general) pentru noi tinerii este imposibil să ne întemeiem o familie şi să îndrăznim cel puţin să ne gândim la viitor. Noi nu avem viitor în ţara în care ne-am născut.

(...) Totdeauna viaţa mea a fost marcată de neîmpliniri, eşecuri, supărări, de cele mai multe ori şi de lacrimi amare. Îmi spuneam neîncetat: "Poate mâine va fi mai bine!?" Dar nu a fost şi nici nu cred că va mai fi vreodată. Mi-aş fi dorit să mă văd prin proprii ochi un om puternic şi încrezător în viitor, dar nu a fost să fie...

(...) Am sperat mereu la o zi când voi avea fericita ocazie să-mi întindă cineva o mână de ajutor, dar a fost zadarnic...

În urmă cu mai mulţi ani soarta m-a "înzestrat" cu un handicap (...) care nu este chiar atât de sever pe cât vor majoritatea dintre oameni să creadă. Mă descurc destul de bine în viaţa de zi cu zi, în relaţiile cu oamenii în general, dar fiecare dintre noi are libertatea de a judeca aproapele aşa cum doreşte. Sunt bolnav de hipoacuzie bilaterală. Bani pentru a reîncepe un eventual tratament nu am, aşa că m-am resemnat. Când am împlinit 18 ani mi-am propus să realizez multe în viaţă, dar mereu m-am lovit de acest handicap. "Atunci când nădăjduiam fericirea a venit nenorocirea; când mă aşteptam la lumină a năpădit întunericul"...

Mi-am dorit atât de mult o prietenă, să fie cineva iubit lângă mine. Aş fi vrut să am cu cine vorbi, cui să împărtăşesc gândurile, de la cine să cer un sfat. Dar timiditatea, gândul permanent al eşuării, situaţia mea precară, lipsa unui loc de muncă, m-a clasat totdeauna pe ultimul loc. Mi-am dorit să fiu iubit, să iubesc, să mă bucur de viaţă. Visam noapte şi zi la marea iubire, la o viaţă nouă, la o schimbare în viaţa mea. Dar m-am înşelat, eu nu voi avea parte de aşa ceva niciodată. Astăzi o prietenie se bazează numai pe starea materială, salariu, casă, maşină, haine. Este greu, poate chiar imposibil, de a se construi o prietenie bazată pe respectul reciproc, caracterul şi calităţile persoanei, pe dragoste, pe partea nematerială în general (...). M-am întrebat mereu ce reprezintă viaţa pentru mine? Singurătate, lacrimi şi amărăciune a fost şi este viaţa mea...

Cu toate că mă zbat într-un lac de pesimism, dezamăgiri şi amărăciuni, totuşi aş vrea să cred că undeva la mal ar exista o mică "porţie" de optimism. Când voi ajunge şi dacă voi ajunge la mal, asta numai Dumnezeu o ştie!"