Familia - primul loc de catehizare

"Am 82 de ani şi nu a fost duminică lăsată de la Dumnezeu în care să nu fi participat la sfânta Liturghie, afară de atunci când m-am simţit foarte rău sau am fost în spital. Chiar şi în zi de lucru am încercat să vin cât mai des. Cât priveşte rugăciunea, nu pot să încep ziua fără ca mai întâi să-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru că m-a ajutat să mai văd încă o dată lumina zilei. La prânz, de când mă ştiu îmi amintesc de Măicuţa sfântă rugându-mă Îngerul Domnului, iar seara, îi cer mai întâi iertare bunului Dumnezeu pentru neîmplinirile din timpul zilei şi-i mulţumesc pentru ceea ce am primit: bune şi rele. Cele bune îmi amintesc de bunătatea lui Dumnezeu, iar cele rele că am mereu nevoie de ajutorul său. Aşa am învăţat de la părinţii mei, aşa i-am obişnuit şi pe copiii mei şi mă bucur că la rândul lor şi-au educat copiii la fel".

Acestea le povestea un bătrân încărcat de zile, trecut prin greutăţile vieţii şi fericit parcă pentru că în sufletul său de copil, de tată şi acum de bunic, acceptase credinţa în Dumnezeu, şi-o însuşise, rămânând să o trăiască zi de zi.

Printre altele Directoriul General pentru Cateheză precizează suficient de limpede care este rolul familiei în ceea ce priveşte educarea în credinţă: "Familia a fost definită ca "Biserica domestică", aceasta înseamnă că în fiecare familie creştină trebuie să se regăsească diferitele aspecte sau funcţii ale vieţii Bisericii întregi: misiune, cateheză, mărturie, rugăciune etc. Într-adevăr, familia, ca Biserică, este un spaţiu în care este transmisă evanghelia şi de unde aceasta iradiază în afară" (DGC, 255).

Fără îndoială, familia a fost considerată dintotdeauna ca fiind locul privilegiat din care să pornească educaţia persoanei. Indiferent de natura sa umană, spirituală, morală, culturală şi chiar profesională, formarea trebuie să pornească din familie. Familia sfântă de la Nazaret rămâne în acest sens o familie de excepţie. În ea, Cristos fiind tezaurul credinţei, îşi găseşte împlinirea fiecare familie. "Apoi coborî la Nazaret şi le era supus. Mama lui păstra toate acestea în inima ei. Isus creştea în înţelepciune, în statură şi în har în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor" (Lc 2,51-52).

După cum Isus creştea în această familie în înţelepciune, în statură şi în har, sub ochii ocrotitori ai sfintei Fecioare Maria şi a sfântului Iosif, sub directa ascultare a lui Dumnezeu Tatăl, la fel, fiecare familie, sub directa ascultare a cuvântului lui Dumnezeu, trebuie să crească în înţelepciune, în statură şi în har printre celelalte familii şi înaintea lui Dumnezeu. Numai având o legătură directă cu Dumnezeu, nucleul familiei, va putea răspândi şi în jur razele credinţei. Numai formată din şi cu credinţă, familia va putea deveni educatoare de credinţă. Istoria multor familii de sfinţi ne confirmă acest lucru.

Mijlocul ideal de transformare a persoanei este familia cu modul ei de viaţă. Ceea ce se învaţă aici va constitui personalitatea noastră de mai târziu. Viaţa de familie este necesară nu doar pentru a ne înzestra cu "cei şapte ani de acasă", ci mai mult, pentru a da posibilitatea virtuţilor creştine de a se fixa şi a se evidenţia definitiv în şi prin noi. Virtuţile se învaţă de acolo de unde există deja. De aceea, o familie în care nu domneşte Dumnezeu nu poate fi mesagera parfumului credinţei, a gingăşiei iubirii şi a puterii speranţei. În familie trebuie să se trăiască mereu credinţa cu tot ceea ce ţine de ea pentru a putea fi învăţătoare. Începutul acestei misiuni trebuie să aibă loc prin acceptarea cu credinţă a cuvântului lui Dumnezeu şi a trăirii lui cotidiene.

Familia va deveni astfel primul loc de catehizare, iar Biserica prin slujitorii săi va maturiza credinţa primită deja de persoană, o va orienta la rândul său spre misiune, pentru ca persoana catehizată, care a primit şi acceptat cuvântul lui Dumnezeu, să-l transmită mai departe.

Pr. Felician Tiba