Ucenicia crucii

Întreaga viaţă a creştinului este ucenicie a crucii. Însemnat cu ea chiar de la începutul ceremoniei Botezului, spălat de păcate în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, creştinul va avea de parcurs zi de zi, în cadrul Bisericii, această ucenicie a lepădării de sine (de păcat, de Satana, de mândria şi faptele lui) şi va trebui să-l urmeze pe Isus Cristos în purtarea cu credinţă, speranţă şi iubire a crucii.

Cât de impresionant este să vezi o mamă creştină care îl ajută pe copilaşul ei nu numai să facă primii paşi, dar şi semnul crucii! Iar sfânta mamă, Biserica, desfăşoară cultul divin la umbra crucii care străjuieşte altarul, care însoţeşte pas cu pas administrarea sfintelor taine, rugăciunile personale şi comunitare. Plantată în vârful turnurilor bisericilor, la răspântiile drumurilor, pe culmile dealurilor şi munţilor, purtată la gât, crucea este rememorator constant al vocaţiei creştine. Dacă împăratul Constantin cel Mare a fost asigurat că în acest semn va învinge, orice creştin este convins că victoria sa finală o va obţine prin cruce. Pentru a nu se descuraja, ucenicul crucii îl are ca îndrumător pe exemplarul pedagog al crucii, Cristos, el însuşi purtător şi victimă a crucii. Descurajarea ar fi fost justificată dacă după răstignire nu ar fi urmat învierea. Dar Cel Înviat, învingător al morţii şi a tot răul, stă luminos înaintea fiecărui ucenic al crucii, ajutându-l să treacă victorios pragul veşniciei fericite, exclamând: "Ave, spes unica! Bucură-te, tu, speranţă unică!"

Ucenicia conştiincioasă aduce îndeobşte calificarea, diploma. Toţi ucenicii statornici ai crucii dobândesc diploma cea mai de preţ a fericirii eterne împreună cu Cristos şi toţi "fraţii de cruce".

Pusă la căpătâiul celui înmormântat, crucea este cel mai valoros necrolog care i se poate rosti şi totodată cuvântul de adio celor rămaşi să continue ucenicia.

"Crucii tale ne închinăm Stăpâne şi sfânta Înviere a ta o preamărim!"