Ajunge zilei necazul ei

În anii '70 am asistat îngroziţi şi neputincioşi la cursa înarmărilor. Se ştie, statele aşa-zis bogate se întreceau în a-şi fabrica arsenale nucleare. Sub masca apărării, amăgindu-se că sunt arme exclusiv defensive, aceste state cheltuiau sume colosale în slujba răului, a distrugerii.

De ce spun "aşa-zis bogate"? Pentru că măsura bogăţiei sau sărăciei unei ţări constă în nivelul de trai al oamenilor: ţara e săracă dacă sunt oameni săraci ce locuiesc în ea. Or, în acest timp, oamenii din acele ţări duceau lipsuri, sufereau de foame - erau săraci. Dar nu, dacă un stat îşi procură o armă performantă, statul inamic îşi face una şi mai performantă care să-i confere siguranţă, şi cursa era relansată. Deveneau acele state mai puternice, erau mai în siguranţă? Nu, se sărăceau şi se ameninţau reciproc. La un moment dat s-a spus Stop, şi cu toţii am respirat uşuraţi.

Cu regret constat în rândul familiilor noastre o altă cursă, o altă competiţie. Nu ştiu cum să o numesc, poate e nimerit să-i spunem tot "cursa înarmărilor": nu cu arme nucleare, ci cu bunuri materiale, cu bani, cu câştiguri... Dacă cineva îşi face o casă, vecinul, "inamicul", îşi strică vechea casă făcută cu sacrificii şi sudoare şi îşi face alta mai mare, mai frumoasă. Dacă cineva îşi ia o maşină, se găseşte un "inamic" care să-şi ia una mai performantă şi cursa continuă. Pentru a putea ţine pasul este nevoie de bani mulţi. În România salariile sunt mici. Soluţia? Emigrarea în diferite ţări. Astfel sunt multe cazuri în care tatăl, dar şi mai dramatic, mama pleacă în exil.

Devin oare într-adevăr mai bogaţi? Sunt mai în siguranţă? După părerea mea este o iluzie ca şi în cazul ţărilor care se înarmau. Măsura bunăstării unei familii nu constă în cantitatea de bunuri acumulate. Eu cred că stă în iubire, înţelegere, unitate între toţi membrii familiei. Or, când părinţii sunt la sute de km depărtare de ţară, iar copiii sunt repartizaţi la bunici, mătuşi sau alte rude, unde este iubirea, unitatea? Unde este bunăstarea, bogăţia familiei?

Cei mai mulţi se justifică spunând: "Pentru copii mă sacrific". Şi uită că aceia care au mai mult de suferit în urma acestor despărţiri (mă refer cel mai mult la mamă) sunt tocmai copiii. Se ajunge la o situaţie bizară: se sacrifică mereu copiii pentru... copii! Şi acest lucru se întâmplă pentru că primează cele materiale, în dauna celor afective, de suflet. Ca să nu sufere din cauza lucrurilor materiale în viitor, copilul suferă acum lipsa mamei, a tatălui, suferă de dor! Uită dulceaţa sărutului de dimineaţă, mângâierea privirii ce-l petrece când pleacă la şcoală sau grădiniţă, bucuria de a povesti peripeţiile de peste zi, de a se aduna în jurul mesei împreună, de a se ruga seara împreună... Pierde sensul, semnificaţia cuvântului "familie". Îi rămân câteva fotografii, un telefon pe săptămână, promisiunea că "vin în curând" şi... atât. În schimb, sunt realizaţi din punct de vedere material. Se merită?

Să nu ne înşelăm: copiii de azi sunt părinţii de mâine, vor întemeia familii. Ce familie? Unde e familia? "Este o situaţie provizorie", se va spune. De acord, dar cum se va recupera chiar şi numai o zi din viaţa acestor copii frustraţi de familie?

Mai este un aspect: mulţi dintre cei care pleacă, lasă nu numai copii mici, dar şi părinţi bătrâni şi bolnavi care s-au chinuit să-i crească sperând că vor primi ajutor la bătrâneţe. "Am plâns ca la mort acum doi ani când a plecat şi ultimul dintre copii din ţară", mărturisea o mamă.

Poate sunt crudă răscolind răni care dor. Deplâng acele cazuri, cu adevărat dramatice, în care situaţia grea a economiei româneşti impune căutarea unei bucăţi de pâine pentru copii în ţări străine. E tragic! Foarte mulţi s-ar putea întreţine şi în ţară, dar au căzut în capcana competiţiei cu "inamicul" de care vorbeam.

Nu vă înscrieţi în cursa "înarmărilor", iar cei care v-aţi înscris deja, spuneţi Stop! Copiii vor respira uşuraţi: au un tată, au o mamă, sunt o familie - sunt bogaţi! Nu vor mai duce lipsă de mângâiere şi sărutări. Eventualele lipsuri materiale sunt compensate pe deplin de prezenţa mamei!

Manuela Diac G. (Adjudeni)