Nostalgia unui misionar

Ori de câte ori vizitam catedrala "Sfânta Familie" din Nairobi, întotdeauna îmi făcea plăcere să mă opresc în faţa altarului dedicat sfintei Tereza a Pruncului Isus, unde zăboveam câteva minute bune în meditaţie. Trebuie să mărturisesc că acolo în faţa patroanei misiunilor gândul mă purta pe neobservate în tăcuta mănăstire a surorilor carmelite din Lisieux pe care am avut fericirea să o vizitez în vara anului 1996. Mă trezeam la un moment dat ca dintr-un vis profund şi-mi reproşam faptul de a-mi fi dat frâu liber gândurilor până acolo încât să ajung să o invidiez pe mica Tereza. Mă chinuiam să-mi răspund la întrebarea: cum de a reuşit ea, o sfântă aşa de "mică", să devină o misionară atât de mare?

Ochii, plânşi aproape de chinuitoarea întrebare, mi se opreau instantaneu asupra cuvintelor scrise pe unul din pereţii capeluţei: "Eu aş vrea să fiu misionară de la începutul până la sfârşitul lumii, de la un capăt până la celălalt capăt al pământului". Găsisem răspunsul. Să mă fi văzut atunci tresărind de fericire până în adâncul inimii, mulţumindu-i lui Dumnezeu care nu mi-a lăsat şi de data aceasta ca de atâtea ori în copilărie doar iluzia unui vis frumos. Citeam şi reciteam cuvintele celei pe care o admiram şi care pe bună dreptate te invita să o invidiezi cu o invidie sfântă. Cuvintele ei mă făceau să mă simt aşa de mic şi în acelaşi timp mă chemau să devin aşa de mare. Erau cu siguranţă cuvinte pe care nu "carnea şi sângele i le-au descoperit, ci Tatăl care este în ceruri".

De când mă "logodisem" cu spiritualitatea tereziană, de când începusem drumul anevoios al căii copilăriei spirituale, avusesem parte de atâtea şi atâtea "revelaţii". De la ultima propunere pe care mi-o făcuse sfânta Tereza, aceea de a o "însoţi" în misiuni, devenisem aproape ferm convins că mica sfântă nu mai are să-mi spună ceva nou. Îi înţelesesem în mare măsura puritatea inimii, sensibilitatea sufletului, nestăvilitul ei dor după cer şi câte altele, iar acum mă frapase de-a dreptul prin universalitatea iubirii ei sub raportul timpului şi al spaţiului.

Sfântul Anton a murit cu nostalgia de a munci şi chiar de a muri misionar în Maroc.

Sfântul Augustin repeta cu nostalgie memorabilele sale cuvinte: "Prea târziu te-am cunoscut iubire...!"

Sfânta Tereza a Pruncului Isus îi întrece pe amândoi prin nostalgia ei, iar nostalgia ei nu s-a dovedit a fi zadarnică.

Îţi mulţumesc, Doamne, că sfânta Tereza mi-a oferit harul să o invidiez şi invidiind-o să o urmez!

Pr. Pavel Chelaru