O misiune simplă si grea

Din momentul plecării părintelui Chelaru în Kenya am început să mă întreb: "De ce o face? Ce înseamnă să fii misionar?" Aceste întrebări mi le pun şi astăzi şi încerc mereu să înţeleg... Am citit articolele din Kenya, am participat la întrunirile AMIM (Asociaţia Misionară "Inimă de Mamă"), la dezbateri şi vizionări de casete. Zecilor de întrebări venite din rândul nostru, părintele Chelaru le răspundea cu multă căldură şi deosebită sensibilitate, încercând să ne facă să înţelegem că primul pas pe care trebuie să îl facă un misionar este să înţeleagă şi să trăiască mentalitatea oamenilor în rândul cărora trăieşte şi să ridice individul la condiţia de a fi om. Această frază mi-a rămas întipărită în suflet: "Cum adică trebuie să-i ajuţi întâi să fie oameni?"

De curând, la Centrul Misionar, într-una din zilele de vineri, când uşa casei este deschisă - spre cunoaştere, am văzut un filmuleţ care m-a impresionat profund. Filmul prezintă viaţa unei familii dintr-un sat din Africa: muncă, puţină mâncare şi iar muncă. Oameni obosiţi, abrutizaţi, fără să ştie să citească, fără cărţi, televizor, ştiri, ştiinţă, curiozităţi. Fără nimic decât clipa prezentă şi, poate, grija zilei de mâine.

Un copil reuşeşte să ajungă la şcoală, dar zadarnic scrie scrisori acasă, pentru că în satul lui nu ştie nimeni să citească. Zi de zi, sufletul îi este chinuit de dorul de părinţi, de satul natal, de singurătate, de neputinţa de a comunica tuturor celor dragi micile lui succese, victorii, bucurii. Continuă să scrie cu încăpăţânare şi speranţă, fiind mereu în aşteptarea unui răspuns, verificând mereu cutia de scrisori.

Acasă, în familia lui, era aceeaşi durere, de a nu putea comunica cu fiul lor plecat departe, de a nu-i putea împărtăşi bucuria unei recolte bogate sau durerea unei boli. Şi atunci tatăl a învins orice greutate şi a învăţat să scrie şi să citească. Într-o zi, când fiul a primit primul răspuns din partea familiei, pe chipul lui s-a citit o bucurie imensă, de reuşită, de înălţare, de siguranţă. Nu mai era singur, putea comunica cu ai lui, putea să le împărtăşească izbânzile, cunoştinţele, realizările.

Filmul m-a impresionat pentru că am înţeles în sfârşit cât de mult înseamnă să faci ceva pentru oameni, pentru nevoile lor, pentru speranţele lor. În primul rând trebuie să-i înţelegi, să te cobori la nivelul lor, să-i respecţi aşa cum sunt în mediul lor şi în condiţia lor. Făcându-te una cu ei, încetul cu încetul trebuie să-i faci să-şi dorească mai mult decât au, să înţeleagă că există mai mult decât ştiu, să ştie că pot să viseze la ceva ce nu s-au gândit niciodată.

Pentru a fi misionar - nu este nevoie să mergem cu toţii în Africa sau în alte părţi ale lumii, este suficient să comunicăm fraţilor noştri că existăm, că ne pasă de prezenţa lor pe pământ şi să le trimitem micile noastre mesaje, puţinele noastre gânduri şi multele noastre rugăciuni.

Să încercăm să-i ajutăm să iubească viaţa în toată frumuseţea ei neîncetând nici o clipă să creadă, să spere şi să iubească. Viaţa este şi altceva decât muncă, suferinţă, mâncare, bani.

M-am întrebat: "Oare câţi dintre noi suntem într-adevăr oameni?" Chiar astăzi în plin secol XXI, cu atâtea posibilităţi de a gândi, de a judeca, de a compara - nu ne coborâm noi oare la condiţia subumană - de a munci, de a mânca, de a dormi, fără să vrem să dorim mai mult, fără să iubim, fără să aspirăm la lumină, la cunoaştere nu atât în exteriorul nostru cât în interior? Pentru că robotizarea este de fapt animalizare şi ne întoarcem acolo de unde alţii doresc să plece.

Dr. Elena Cârticioiu