Fidelitate

Poate fi vorba de aşa ceva când toate sunt atât de nestatornice? Fidelitatea nu este oare un anacronism?

Fără îndoială, atotputernicul Creator ştie ce a creat. Ştie cât de puţin ascultător a fost primul cuplu din istoria omenirii, că urmaşii lui Adam şi Eva sunt fii şi fiice ale neascultării. Cu toate acestea, Tatăl ceresc nu încetează de a-i chema "la ordin". Şi-a ales dintre oameni un popor, în perspectiva reabilitării tuturor, pe Abraham şi pe aceia care într-însul vor fi binecuvântaţi. Cu toţi aceştia încheie legământ de fidelitate. Din partea Creatorului, fidelitatea este neîndoielnică; din partea creaturii, ea este şovăielnică.

Iosua, urmaşul lui Moise la conducerea poporului evreu spre ţara Canaanului, înainte de a muri, ştiind de antecedentele infidelităţii poporului, îl provoacă insistent, zicând: "Dacă veţi părăsi pe Domnul şi veţi sluji la dumnezei străini, el va aduce asupra voastră răul şi vă va stârpi, după ce v-a făcut bine". Iar poporul a răspuns: "Domnului Dumnezeului nostru vom sluji şi glasul lui vom asculta!" (Ios 24,20.24). La fidelitate îl îndeamnă cu "limbă de moarte" şi David pe fiul său Solomon: "Fii tare! Să păzeşti legământul Domnului Dumnezeului tău, umblând pe căile lui şi păzind legile lui... şi aşezămintele lui... pentru ca să-ţi fie bine cunoscut tot ce vei face, oriunde şi oriîncotro te vei întoarce" (1Rg 2,2b-3).

Pentru creştini "cuvântul de onoare" dat faţă de Dumnezeu este în strânsă legătură cu vocaţia pecetluită prin Botez. În fiecare an, în Sâmbăta Mare, reînnoim jurământul de fidelitate faţă de Dumnezeu, unic în fiinţă şi întreit în persoane, faţă de Biserică şi faţă de rostul nostru. În toate duminicile şi solemnităţile liturgice, rostind Crezul, reîmprospătăm angajarea creştină, în ciuda hărţuielilor la care suntem supuşi mereu. Semnul crucii cu care ne însemnăm, cruciuliţele purtate la gât, crucile plantate la răspântiile de drumuri, luminata cruce de pe Caraiman ori de pe alte vârfuri, toate sunt indicatoare sfinte, memorizatoare de fidelitate creştină. Cuvântul Domnului, Duhul reconcilierii, Isus euharistic, Rozariul Mariei şi toate practicile de pietate la îndemâna oricui, sunt tot atâtea suporturi ale aceleiaşi fidelităţi. "Fă-mă, Doamne, logic şi coerent cu mine însumi!", spunea Ernest Psichary, pentru că voia, cu orice preţ, să fie credincios cuvântului dat Cuvântului întrupat. Fidelitate înseamnă sfinţenie, armonie, pace cu Dumnezeu, cu sine şi cu semenii. Este identitatea care ne introduce în fericirea fără apus.

Mons. Anton Despinescu