Fericitul Alois Scrosoppi - Slujitorul carităţii

Papa Ioan Paul al II-lea va beatifica duminică, 10 iunie, pe fericitul Alois Scrosoppi (1804-1884), fondatorul Congregaţiei Surorilor Providenţei, în Piaţa "Sfântul Petru" împreună cu alţi fericiţi.

Trecând pragul celui de-al treilea mileniu, am început o nouă etapă a vieţii noastre creştine, etapa noii evanghelizări. Călăuziţi şi luminaţi de învăţătura Conciliului Vatican II pe tot parcursul anului jubiliar, am mulţumit cu recunoştinţă Domnului pentru înfăptuirile sale mântuitoare, celebrând cu bucurie şi pasiune sfântă prezenţa sa în mijlocul nostru. Acum, revigoraţi de speranţă, ne orientăm cu încredere spre veacul viitor deschis deja de acest nou mileniu. Nu ştim ce anume ne pregătesc anii care urmează, dar de un lucru suntem absolut siguri: Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu şi Răscumpărătorul omului, este prezent în Biserica pe care o călăuzeşte cu braţ puternic, în Duhul Sfânt, spre împlinirile stării escatologice care va veni.

Întăriţi de credinţa care lucrează prin caritate şi luminaţi de Duhul adevărului ne orientăm conştient viaţa spre viitorul care ne aşteaptă, înrădăcinându-ne existenţa pe "astăzi"-ul permanent al prezenţei şi al lucrării răscumpărătoare a Domnului. Revigoraţi de această comuniune constitutivă a poporului lui Dumnezeu, voim să-l cunoaştem, să-l iubim şi să-l slujim pe Domnul, convinşi că numai el este împlinirea noastră. Toţi creştinii de orice stare şi grad ar fi sunt chemaţi la plinătatea vieţii creştine şi la perfecţiunea carităţii. Aceasta este calea normală a vieţii creştine, cale bătătorită statornic de sfinţii care ne-au precedat cu exemplul lor luminos. Unul dintre aceştia este şi fericitul Alois Scrosoppi (1804-1884), fondatorul Congregaţiei Surorilor Providenţei, care va fi canonizat de Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea la 10 iunie. Lui îi dedicăm acest articol, nutrind speranţa că exemplul său luminos ne va angaja în mod responsabil pe calea virtuţilor evanghelice.

A. Câteva aspecte biografice

Alois Scrosoppi s-a născut la 4 august 1805, la Udine (Italia), din părinţii Antonia Lazzarini şi Dominic Scrosoppi. Mama lui, Antonia, după moartea prematură a primului soţ, Francisc Filaferro (la 30 octombrie 1800), de la care a avut un fiu, pe Carlo Filaferro, s-a recăsătorit cu Dominic Scrosoppi, la 20 februarie 1802. Din această căsătorie s-au născut Giovanni Battista-Angelo (16 martie 1803) şi Luigi, supranumit în friulană Gigiút.

Fratele lor mai mare, frate vitreg, Carlo Filaferro, a urmat calea eclezială, fiind hirotonit preot-oratorian la 24 septembrie 1809, de către Mons. Rasponi. Anul 1809 fusese marcat deja de unele evenimente nespus de dureroase pentru Biserică: la 5 iulie fusese arestat şi făcut prizonier papa Pius al VII-lea de către împăratul Napoleon I, în timp ce la Udine episcopul consacrator al părintelui Carlo Filaferro era persecutat, umilit şi împiedicat să-şi desfăşoare ministerul episcopal, impunându-i-se pe deasupra şi domiciliul forţat. Acest climat de catacombe a devenit fermentul minunat al ministerului sacerdotal al părintelui Carlo Filaferro. Acesta, numai după un an de la hirotonire, la 15 mai 1810, a fost nevoit să părăsească Oratoriul din Udine, deoarece în acea zi fusese suprimată şi Congregaţia Oratoriană a sfântului Filip Neri de către acelaşi Napoleon.

În această ambianţă de persecuţie, părintele Carlo Filaferro, reîntors în sânul familiei, şi-a desfăşurat pe ascuns ministerul sacerdotal, slujind lui Dumnezeu şi aproapelui. Lui îi datorează educaţia umană şi spirituală cei doi fraţi mai mici, Giovanni Battista şi Luigi. Ambii vor ajunge preoţi, dar Luigi va activa până la vârsta de 50 de ani sub umbra luminoasă şi ocrotitoare a părintelui Carlo Filaferro, fiind colaboratorul său cel mai apropiat în conducerea Casei celor Părăsite.

Deosebindu-se încă din fragedă copilărie printr-un spirit tăcut, meditativ şi smerit, pentru el conta numai ceea ce trebuia să facă şi cui trebuia să slujească printr-o totală dăruire de sine. Caracterului interiorizat şi activ în acelaşi timp, i se adăuga o voinţă de granit şi o inimă sensibilă faţă de nevoile celor părăsiţi şi suferinzi. (va urma).

Pr. Eduard Ferenţ