Oferind vei primi

Sunt un om din categoria celor pe care societatea îi numeşte astăzi cu termenul generic de "patroni". De ce îi numeşte astfel, nu ştiu, ştiu doar că e un nume greşit dacă se dă oamenilor asemănători cu ceea ce am fost eu.

Îmi amintesc şi acum cum mama mi-a spus pentru prima dată să mă rog patronului meu, pentru ca el să mă ajute. Abia mai târziu am înţeles că purtam un nume de sfânt şi că acela era patronul meu, prin mijlocirea căruia am început să mă rog lui Dumnezeu să mă ajute în viaţă. Am ajuns şi eu, aşa cum spune lumea, "patron". Am deschis mai întâi un mic magazin, apoi altul mai mare, apoi, rând pe rând, o făbricuţă de mobilă şi una de tricotaje. Afacerile îmi mergeau foarte bine. Adesea verificam personal bunul mers a tot ceea ce se numea proprietatea mea. Încet, încet, pe măsură ce îmi creşteau veniturile, mi-am dat seama că am început să fiu din ce în ce mai zgârcit. Între mine şi angajaţii mei s-a instalat o răceală completă, aşa încât în scurt timp mi-am pierdut toată încrederea în ei. Răceala a început să pună stăpânire şi pe relaţiile cu cei din familie. Deseori, soţia îmi amintea că nu mai sunt omul pe care îl cunoscuse cu mult timp înainte: darnic, deschis şi plin de entuziasm. Copiii şi ei au început să vadă în mine, nu un tată, ci un "patron", aşa cum îi ştie lumea pe cei din această categorie socială: închişi în ei înşişi, bănuitori şi foarte dificili. Afacerile mele au făcut din mine mai mult un robot decât un om. Mă interesa doar să adun şi atât. Nu m-am întrebat pentru cine fac tot acest efort, iluzia banului pusese stăpânire pe inima mea. Pierdusem aproape tot ceea ce este uman într-un om. Voiam doar să am, nu să şi dau. Uitasem sau nu doream să învăţ cea mai elementară lecţie: pentru a primi, trebuie mai întâi să dai. De împlinirea cuvintelor lui Isus Cristos: Orice doriţi ca oamenii să facă pentru voi, faceţi-le şi voi lor (Mt 7,38) şi Daţi şi vi se va da (Lc 6,38) nici nu putea fi vorba. Eu voiam doar să primesc şi atât! Angajaţii au început să mă părăsească. Era şi normal! Pe lângă salariul de mizerie pe care îl plăteam, un şomer câştiga mult mai bine. Cei din familie, care până nu de mult îmi erau alături, m-au făcut să înţeleg că ajunsesem la ruină. Deşi îi cunoşteam foarte bine pe mulţi din jurul meu, am început să mă simt un străin, iar cel care mă înstrăinase era banul. Când puterea lui te orbeşte nu mai este loc nici pentru Dumnezeu, nici pentru familie şi nici măcar pentru tine însuţi. Această stare nu putea să mai dureze mult. Trebuia să schimb ceva, să încep să dau ceva. Şi am început. Am dat mai mult timp pentru mine şi pentru familia mea, descoperind astfel că şi cu Dumnezeu fusesem foarte zgârcit. Am dat din timpul meu şi angajaţilor mei, mai ales problemelor cu care se confruntau. Paradoxal, profitul a început să crească. În acelaşi timp a crescut şi încrederea în cei din jur. Nu-i mai consideram nişte falimentari, ci, din contra, nişte adevăraţi constructori. Am mărit atunci şi retribuţia angajaţilor, iar lucrurile au început să meargă bine. Acum ştiu ce înseamnă "patron", nu unul care adună, ci unul care împarte. Este exact imaginea patronului meu prin mijlocirea căruia nu mă mai rugasem de mult lui Dumnezeu. Acesta este secretul bogăţiei patronilor noştri spirituali: ei au ştiut înainte de toate să împartă şi aceasta i-a făcut bogaţi şi îşi merită astfel numele de "patroni".

Omule, oricine ai fi tu, împarte mai întâi şi apoi vei fi bogat. (Ioan)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba