Mamei...
"Nu nesocoti pe mama ta când a îmbătrânit..." (Proverbe 23,22)
...Cu mâinile tremurânde, osoase, cernând prin bucuriile inimii durerea și sarea pământului, femeia se apropie de fereastră; șoapte abia perceptibile: "Doamne Isuse Cristoase, ai milă de mine"! făceau buzele să se miște ușor, discret ca și cum ar murmura o melodie veche, melodie ce-i descoperă din tainele amintirii pe cele mai frumoase. La trecerea dintre luni, o dată cu schimbarea luminii, în sufletul ei o sete adâncă îi cuprinse gândurile; prin ochiul de geam întrezărea parcă fuga copilărească a celor ce cu atâta drag îi îmbrățișase și plânse la durerea lor, că acum ar fi vrut să și-i aibă în preajmă. De afară, o boare imperceptibilă îi răcorea fruntea ridată și obrajii i se inundară de lacrimile prelinse fără de voie, simțind gustul dulceag-sărat al trecerii timpului... O șuviță de argint, căzută din părul ei, "dănțuia slobod" pe frunte, alinându-i cumva durerea ascunsă, e mama tuturor timpurilor, este marea mamă ce cu jertfă imensă și-a alăptat puiii, i-a mângâiat în vremi de restriște, uitându-și de sine și cerând continuu iubirea supremă... E mama care din ceas a făcut zi, din zi lună, apoi ani, sute de ani de suferință cu urmele vremilor pe chipu-i și totuși atât de senină, cu plânsul tăcut, fără de lacrimi ce-i dă aureolă de vestală... E mama care iubește și iartă... Și iarăși iubește... Iar buzele, într-o șoaptă continuă, abia perceptibile, murmură: "Doamne Isuse Cristoase, ai milă de mine!"
De departe, din cele patru zări, copiii, fiindu-i plecați, căci le crescuseră aripile, visează căsuța bătrână din mijlocul satului, înconjurată de gutuii - și ei bătrâni acum - ale căror poame parcă le gâdilă nările și-i îmbiie să muște cu poftă din fructul pufos, ușor acruț cu parfum de poamă divină... Și poftă de viață. Pe obrajii ei, adânciți de urmele lacrimilor, se lăsă o tăcere de piatră și liniște. Deși nu mai plânge, ea știe că nu peste multă vreme puiii ei se vor întoarce la cuibul străvechi, ușor dărăpănat de-a lungul anilor și, pentru o bucată de vreme iar va înflori. Ea, bătrâna mamă, veșnic floare vie a amintirilor, cu bucurie de copil în suflet și plâns de copil, la durere, ea veșnic mama cea nemuritoare unește cu lumină și lacrimi de argint căldura dintre inimi...
Privește tăcută prin ochiul de geam ce-o desparte de iarna de afară, iar o scânteie ce iese din sobă pocnind o face să tresară: o voce lăuntrică îi spune să pregătească cina: în seara aceasta, din cele patru zări, toți puiii, ce cândva zburaseră de la cuibul străvechi, primindu-i mesajul în vis, mesajul ei tăcut, se vor aduna să ia masa împreună...
Și geamul, încălzit de lacrima rece și sărată a femeii, lăsă să se întrezărească discret urme ale unei flori, și încă una... de ghiocel.
Este 1 martie.
Elena Olariu (Răducăneni)
* * *
Mama
Mama e un cântec vesel,
E iubirea-n zori de zi,
Mama-i cântecul culorii,
Florile peste câmpii.
Mama-i curcubeu pe ape,
E sărut de suflet sfânt,
Mama-i îngerul de-aproape,
Fericirea pe pământ.
Mama este tot ce-i bun
Mama-i versul lăcrimând,
Mama-i flacără arzând,
Ori și unde, ori și când.
Paulina Popa