Mai merită să trăiesc cu soţul meu?

După şapte ani de prietenie, timp în care am putut să ne cunoaştem îndeajuns, am decis să ne căsătorim, eu şi Eugen. Ceea ce mă îmbucură este că în acest răstimp ne-am păstrat curaţi pentru a ne putea dărui reciproc în căsătorie. Iubirea noastră s-a consolidat, a devenit mai matură. A crescut între noi încrederea reciprocă.

Caracterul meu exuberant prefera un serviciu, dar gândindu-mă la proaspăta noastră familie şi la patronii de azi care nu te plătesc, în acord cu Eugen, m-am dedicat total gospodăriei.

Ne-am căsătorit şi după un an s-a născut prima noastră fiică, Adela. Totul a mers bine până când, nu ştiu cum, am început să observ la soţul meu multe lucruri de care nu mi-am dat seama la început. Mi se părea că nu este chiar o inteligenţă sclipitoare cum îl vedeam mai înainte, cuprinsă de interes şi admiraţie. Şi începuseră să mă plictisească conversaţiile lui pe care le găseam lipsite de sens. Uneori îmi reprimam aceste idei, alteori nu. Încet, încet ne îndepărtam unul de altul, fiecare se izola în lumea închisă a propriilor convingeri, nu mai aveam în comun gândurile, gusturile, opiniile aşa cum fusese la început. Apoi, îmi dădeam seama că nu era chiar atât de plăcut ca în fiecare zi să faci mâncare, să calci, să speli, să faci curăţenie în casă şi că entuziasmul de la început se stingea încet, dar sigur, în monotonie şi plictiseală.

Visul luase sfârşit. Eugen nu mai era cel pe care-l cunoscusem; acum mă enerva chiar simpla lui prezenţă, nu mai suportam o căsătorie care nu-mi dădea ceea ce visam. "Mai merită să continui să trăiesc cu soţul meu? N-ar fi mai bine să ne despărţim?". Dar puteam eu distruge ceea ce împreună construisem? Cine-mi dădea acest drept? Tocmai în acele clipe am înţeles că sacramentul Căsătoriei este un lucru serios de care nu trebuie să-mi bat joc.

Chiar în acele zile (a fost aici numai mâna lui Dumnezeu) a trebuit să facem o călătorie mai lungă numai noi. Fetiţa am lăsat-o la mama. M-am folosit de această ocazie şi i-am spus totul lui Eugen, toate gândurile mele, dificultăţile, tot ceea ce nu-mi plăcea la el. A fost un şoc teribil pentru mine să aflu că Eugen întâmpina aceleaşi greutăţi şi poate chiar mai mari. Chiar şi el începuse să se gândească la despărţire deoarece căsătoria noastră ni se părea goală şi fără nici un sens.

Am înţeles atunci greşeala şi egoismul în care căzusem privind numai la mine însămi, la dificultăţile mele, fără să-mi dau seama de cele pe care le provocam soţului meu cu atitudinea mea independentă, despotică şi uneori autoritară.

I-am cerut scuze şi ne-am propus să reîncepem totul de la capăt, cu o nouă iubire, cu un nou entuziasm, o căsătorie adevărată. În fiecare zi, cu ochii purificaţi ne priveam ca şi cum ar fi fost prima dată.

Simţeam că eu trebuia să încep prima să-l iubesc aşa cum voia să fie iubit fără a aştepta ceva în schimb de la el. Am învăţat în felul acesta să tac, să ascult, să accept... să iubesc.

Trăind aşa ne-am dat seama cu bucurie că tocmai acea criză a fost ocazia de a descoperi, în bogăţia iubirii supranaturale dintre noi, dimensiunea nouă care acum însufleţeşte şi dă sens căsătoriei noastre: iubirea.

Pagină realizată de pr. Cristinel Fodor