Pr. Edward Poppe

O viaţă sacerdotală fundamentată pe contemplaţie şi acţiune

Duminică, 3 octombrie 1999, în Piaţa "Sfântul Petru", papa Ioan Paul al II-lea a prezidat concelebrarea Euharistică în timpul căreia a proclamat şase noi fericiţi. Ei sunt: Ferdinando Maria Baccilieri, Edward Joannes Maria Poppe, Arcangelo Tadini, Mariano da Roccacasale, Diego Oddi şi Nicola da Gesturi. În timpuri diferite şi prin modalităţi diferite, fiecare dintre ei şi-a dat viaţa în slujirea Evangheliei.

Scurta viaţă (1890-1924) a acestui "preot de foc" a fost în întregime modelată după programul de viaţă scris în amintirea consacrării sale: "Preotul este un alt Cristos". El a ales ca "magna charta" a vieţii sale preoţeşti discursul de rămas bun al lui Cristos din Evanghelia după sfântul apostol Ioan, din care două fraze îi erau foarte dragi: 1) "Rămâneţi în mine şi eu în voi, căci fără mine nu puteţi face nimic" (In 15,4-5); 2)"Adevăr, adevăr vă spun: cine crede în mine va face şi el faptele ce le fac eu; ba şi mai mari decât acestea va face, căci eu plec la Tatăl" (In 14,12). Edward Poppe provenea din modestul ambient al unui brutar din Temse, Belgia. De la mama sa, de o evlavie simplă şi profundă, el a luat nu numai o dispoziţie naturală spre rugăciune şi generozitate, dar şi gustul expresiei clare şi al inteligenţei inimii. La tatăl său băiatul a admirat dorinţa pentru muncă şi iubirea pentru cei umili.

La 13 mai 1912 a intrat în Seminarul "Leon al XIII-lea" unde, după însăşi mărturia sa, i-au fost date mijloacele pentru viitoarea sa fericire: iubirea lui Dumnezeu, conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu, umilinţa şi iubirea faţă de sfânta Fecioară.

Numit la 16 iunie 1916 vicar al Parohiei din cartierul muncitoresc Gent Santa Coletta, don Poppe a găsit programul viitorului său apostolat în pasajul din Luca 4,18, pe care l-a tradus astfel pentru sine: "Domnul m-a trimis să predic săracilor, să vindec inimile rănite, să eliberez pe cei închişi şi să dau vederea orbilor". La Santa Coletta, Poppe devine "parohul nostru de Ars". Sărac cu cei săraci, el preferă de obicei casele mizerabile din oraşul secularizat şi însemnat de mizeria războiului. Iubirea sa pentru popor se maturizează. Doi ani la Santa Coletta îi ruinează sănătatea.

La sfârşitul războiului este mutat la Moerzeke, foarte grav bolnav. Interminabila maladie i-a permis mult să se dedice rugăciunii, studiului şi reflecţiei. A fost un timp de mare interiorizare.

Viaţa interioară a lui Poppe progresa rapid. Vizita la mormântul din Lisieux a venerabilei carmelite Tereza Martin, la 5 septembrie 1920, a fost o răsturnare în spiritualitatea lui Edward. După mărturia sa, acolo, de fapt, a primit "cele mai mari haruri din viaţă". Mica voce a Terezei a devenit definitiv "drumul său interior" şi, pe urmele Terezei, Edward s-a oferit pe sine iubirii milostive a Domnului.

Stima faţă de cardinalul Mercier l-a condus pe don Poppe la Leopoldsburg la 6 octombrie 1922. A fost numit director spiritual al ecleziasticilor din toată ţara, care veneau să presteze serviciul militar pe câmpul de la Beverlo. A fost a treia şi ultima numire, "anul său minunat". Cibiştii, aşa erau numiţi ecleziasticii care prestau serviciul militar la CIBI, au profitat de direcţiunea şi de exemplul său molipsitor. El însuşi se hrănea cu hrana pe care le-o prezenta. Dar înainte de toate el dorea să anunţe vestea cea bună. Deja cu 40 de ani înainte de conciliu, datorită angajării sale în diferite misiuni apostolice şi a unei profunde creşteri interioare, don Poppe a maturizat şi a trăit ceea ce Vatican II, în decretul "Ministerul şi viaţa preoţilor", şi Ioan Paul al II-lea, în enciclica "Formarea preoţilor pentru timpul nostru" (1992), aveau să propună.

Poppe a devenit şi apostolul confraţilor săi, dar împreună apostolul preoţiei comune a laicilor, a tuturor credincioşilor pe care-i chema la sfinţire şi la apostolat.

La 11 aprilie 1924 exprima astfel fericirea sa unui coleg: "Frate, este minunat să trăieşti dependent de mama, să fii transformat într-un alt Isus prin harul său!".

Poppe a murit în dimineaţa zilei de 10 iunie 1924, cu ochii îndreptaţi spre statuia Sfintei Inimi, în milostivirea aceluia în care s-a încrezut.