Cazul Giordano Bruno

A privi cu spirit deschis

Sfântul Părinte în scrisoarea "Tertio millennio adveniente" afirmă: "Se cuvine deci acum, când se încheie cel de-al doilea mileniu de creştinism, ca Biserica să devină mai conştientă de păcatul fiilor săi, în amintirea tuturor împrejurărilor în care, în decursul istoriei sale, aceştia s-au îndepărtat de spiritul lui Cristos şi de Evanghelia lui, înfăţişând lumii nu mărturia unei vieţi inspirate de valorile credinţei, ci priveliştea unor moduri de a gândi şi de a acţiona care erau adevărate forme de contramărturie şi de scandal". "Biserica, incluzând în sânul ei oameni păcătoşi, deopotrivă sfântă şi având nevoie mereu de purificare, practică neîncetat pocăinţa şi reînnoirea" (LG, 8). În urmă cu 400 de ani, fostul călugăr dominican Giordano Bruno, acuzat de erezie, era ars pe rug în Piaţa "Campo dei Fiori" din Roma. Un rug ce pare că arde şi astăzi, dacă ne gândim la discuţiile polemice care continuă asupra cazului.

Biserica exprimă "regretul profund" pentru condamnarea la moarte a lui Giordano Bruno, afirmă secretarul de stat al Vaticanului, cardinalul Angelo Sodano, într-o scrisoare trimisă participanţilor la reuniunea de studiu asupra filozofului, ţinută între 17 şi 18 februarie în cadrul Facultăţii de Teologie a Italiei de Sud din Neapole. A fost "o moarte cumplită", "un episod trist din istoria creştină modernă". Cu aceste cuvinte cardinalul Sodano defineşte cazul lui Giordano Bruno. Este vorba de incoerenţe care au marcat comportamentul creştinilor de-a lungul secolelor "aruncând umbre asupra vestirii Evangheliei". Din acest motiv - scrie cardinalul Sodano - papa, între semnele jubileului cere "tuturor un act de curaj şi de smerenie în a recunoaşte propriile lipsuri, precum şi ale celor care au purtat şi poartă numele de creştini". Cazul lui Giordano Bruno ne aminteşte că "adevărul nu se impune decât prin însăşi forţa sa" şi că adevărul "trebuie, de aceea, mărturisit în respect absolut faţă de conştiinţa şi demnitatea fiecărei persoane umane".

Totuşi cardinalul Sodano invită la "a depăşi orice tentaţie polemică" şi a privi acest eveniment "cu spirit deschis spre întregul adevăr istoric". Nu se poate, în fapt, face abstracţie de contextul istoric şi de mentalitatea comună din societatea de la 1600. Tribunalul Inchiziţiei - subliniază cardinalul Sodano - l-a judecat pe Bruno "folosind mijloace de constrângere pe atunci comune, pronunţând un verdict în conformitate cu dreptul din acea epocă" şi trebuie reţinut faptul că "judecătorii gânditorului au fost animaţi de dorinţa de a sluji adevărul şi a promova binele comun făcând ce se putea face pentru a-i salva viaţa". Nu este vorba aici de o reabilitare a ideilor lui Giordano Bruno care erau "incompatibile cu doctrina creştină". Recunoaşterea lipsurilor comise "în acesta ca şi în cazurile similare" - conclude cardinalul Sodano - este oricui importantă "pentru a orienta conştiinţa creştină spre un viitor mai atent în ceea ce priveşte fidelitatea faţă de Cristos".

Cine a fost Giordano Bruno?

S-a născut la Nola, aproape de Neapole, la poalele Vezuviului. Suntem în anul 1548. Creştinătatea este în plină criză. Biserica, în puţini ani, este sfâşiată de sciziuni: Luther, Calvin, Henric al VIII-lea. Biserica Catolică răspunde reformei protestante prin Conciliul din Trento care începuse o profundă reînnoire spirituală "in capite et in membris", la nivelul păstorilor şi al credincioşilor, dar în acelaşi timp dădea naştere unei mentalităţi defensive sub scutul unităţii.

În acest context s-a născut Bruno, într-un timp în care pluralismul ideilor devine adesea sinonim cu un război între popoare. Este inteligent, ars de setea de a şti. Destinul său e marcat de solitudine încă de la început; rămâne orfan de tată şi de mamă încă de tânăr. La vârsta de 17 ani intră în mănăstirea dominicană din Neapole, dar deja anul următor are primele dubii asupra Trinităţii şi Întrupării. Suspect de erezie trebuie să fugă. Începe vagabondarea prin Europa: se duce în nordul Italiei, în Elveţia, Franţa, Anglia, Germania. Oriunde ajunge este mai întâi admirat, apoi luat în râs, urât şi alungat. Om de mare cultură, de o extraordinară memorie, un geniu fascinant, trece peste orice schemă a timpului. Nu aparţine nici unei şcoli. Refuză orice principiu bazat pe autoritate. Genial, dar dispreţuitor, consideră călugării "măgari sfinţi". Pentru el religiile sunt doar un cumul de superstiţii utile pentru ţinerea sub control a popoarelor ignorante. Îl consideră pe Isus un fel de mag, iar Euharistia o blasfemie. Crede în reîncarnare şi vede pulsând în orice lucru un suflet universal. Este cvasi un panteist: Dumnezeu se confundă cu natura. Bruno iese practic din creştinism. Astfel, înainte de catolici, este excomunicat de calvinişti şi de luterani.

Bruno este un personaj genial, dar şi contradictoriu: anticipă într-un fel gândirea modernă bazând filozofia sa doar pe raţiune, dar în acelaşi timp priveşte spre trecut şi se dedică magiei, ocultismului, îndepărtându-se de ştiinţa, în curs de a lua naştere, a lui Galileo. Pare să stea ca exponent al gândirii libere şi libertăţii de conştiinţă, dar şi el este fiu al timpului său: îi consideră pe luterani drept ciuma lumii pentru faptul că neagă liberul arbitru, posibilitatea pentru om de a alege liber între bine şi rău, şi le doreşte reprimarea violentă şi exterminarea din partea statelor. În mod cert poate fi considerat unul dintre părinţii relativismului: nu numai, merge dincolo de sistemul geocentric al lui Ptolomeu, pe atunci acceptat, care vedea Pământul în centrul universului şi merge dincolo chiar de Copernic cu sistemul său heliocentric. Universul este infinit - spune: iar centru este acolo unde sunt eu.

Setea de infinit poate este latura cea mai fascinantă a lui Bruno: această voinţă de depăşire a propriilor limite pentru a ajunge la absolut într-o căutare niciodată satisfăcută. "Furia sa eroică" îl face să caute infinitul lui Dumnezeu şi să se identifice în el într-un avânt extrem de intuiţie. Alungat de toţi, Bruno este obosit şi vrea să revină la Biserica Catolică, păstrându-şi gândirea. Se întoarce în Italia, dar, arestat la Veneţia, este dus la Roma şi, după opt ani de temniţă şi de interminabile interogatorii, după ce a fost de mai multe ori pe punctul de a retracta, a fost condamnat ca eretic. Renumită este fraza pe care a adresat-o inchizitorilor: "Tremuraţi mai degrabă voi care pronunţaţi această sentinţă decât eu în a o primi". La 17 februarie 1600 - era un an sfânt - a fost ars pe rug. Avea 52 de ani. Bruno, spune cronica vremii, refuza să se roage în faţa crucifixului şi moare strigând "cuvinte foarte urâte". Marele său inchizitor, teologul iezuit Robert Bellarmin - se povesteşte - va purta toată viaţa povara acelei condamnări.

Critici şi polemici

Cazul lui Giordano Bruno continuă să trezească multe critici şi polemici aspre. Astfel, pe lângă numeroase iniţiative cu caracter istoric şi comemorativ, au loc multe manifestaţii din partea unor grupuri anarhice, liberale şi anticlericale care se declară nesatisfăcute de admiterea vinovăţiei din partea Bisericii.

Teologul italian Bruno Forte, prezent la Neapole la reuniunea de studiu asupra filozofului din Nola, face următoarele observaţii: "Lucru interesant este faptul că dacă Biserica cere iertare, se găseşte imediat cine să o critice"; "dacă Biserica nu cere iertare, se găseşte deopotrivă cine să o critice; orice s-ar face, mereu este cineva care nu se regăseşte şi are de criticat. Cred că se cere de la toţi obiectivitate şi seninătate în judecată. Biserica este un subiect istoric unic, deoarece are o dimensiune teologică ce scapă complet celui care nu are ochii credinţei. Eu, credincios, mă simt aproape şi solidar cu credincioşii din toate epocile istorice, atât în har - în împărtăşirea sfinţilor - cât şi în povara vinovăţiei: iată pentru ce noi, credincioşii de azi, putem simţi vinovăţiile fiilor Bisericii din trecut şi cere iertare pentru ele de la Dumnezeu. Acest lucru scapă deseori, ba chiar fără nici o îndoială, scapă celui care nu are o viziune de credinţă". Totuşi există speranţa - şi asupra acestui punct a insistat Sfântul Părinte - că, făcând aceasta, Biserica poate prezenta un anumit exemplu şi mai marilor lumii, ca şi ei să înceapă - acolo unde este cazul - să-şi recunoască greşelile, vinovăţiile lor. "Pentru mine - spune teologul Bruno Forte - este foarte semnificativ faptul că preşedintele Germaniei, cu ocazia vizitei în Israel, în discursul ţinut în Knesset, în faţa parlamentarilor, a cerut în mod explicit iertare pentru ceea ce Germania a făcut împotriva evreilor. Acesta este un exemplu istoric care probabil nu ar fi avut loc, sau cel puţin nu în acest mod, dacă nu ar fi fost acest exemplu şi acest stimulent venit din partea Sfântului Părinte".

Pr. Anton Lucaci (Radio Vatican)