Cine suntem?

Aceste rânduri vor ajunge târziu... sau poate niciodată. Depinde ce înseamnă "mâine": zilele care vin. Şi câte vom primi în dar, aşa cum am primit şi până astăzi.

Prin ele încerc să comunic şi să transmit afecţiune, în special pentru persoanele care au eşuat dureros în viaţa consacrată şi care suferă cumplit de mult sub judecata marginalizată şi calomniată a unor oameni de rând superficiali.

Îmi amintesc de Leon Blois, care spunea că Dumnezeu iubeşte pe cei care-l răstignesc şi că îi răstigneşte pe cei care îl iubesc. Probabil că Dumnezeu obişnuieşte să ne iubească neimaginat de mult (nu?), dacă ne pedepseşte chiar atât de aspru. Noi nu putem să înţelegem cât: nici dacă încercăm să depistăm, să investim sute de explicaţii. Acestea se vor linişti acolo unde vom deduce că la nivel uman, tot ce s-a spus e explicit.

De fapt, nimeni din câţi au vrut să se ofere pentru Dumnezeu şi să-i servească lui, nu a pierdut nimic din acest timp. A fost o perioadă reciproc dăruită, în care Dumnezeu a refăcut tot; el nu a păgubit, şi-a respectat propria-i lege, conform cu care se rearmonizează totul, conform cu care ni se îndatorează nouă şi ne dăruieşte apoi cu dobânzi.

Doar unii avem experienţe în viaţa consacrată. Când le începem, le începem singuri: prietenii ne pedepsesc pentru curaj, iar dacă revenim pe neaşteptate, necunoscuţii se distrează pe seama noastră, ca la circ. Atunci ne străduim să regăsim încrederea şi o găsim, deşi cu mare greu; cine suntem? Aceiaşi: căutătorii iubirii, neconsolaţii căutători, suflete valoroase şi în acelaşi timp slabe, la fel ca toţi oamenii. Această stare, însă devine temporară: la o răscruce nu poţi să rămâi mereu; urmează să alegi unul din drumurile care încep în faţă şi pe care le ai, e foarte clar, la dispoziţia ta. Ambele sunt bune, viaţa începe de la capăt, dar pentru că o reîncepi matur, nimic nu ţi se mai oferă gratis: vei începe să recucereşti.

Am fost preocupată de viaţa consacrată 10 ani şi fără să reuşesc nimic. Mai ales curioasă am fost (sub toate formele), încă din anul majoratului meu. Această curiozitate a schimbat copilul care am fost atunci şi a făcut din mine o persoană nouă şi necunoscută, apoi am eşuat. Nefericirea mi-a paralizat multe reflexe afective şi ani întregi nu am avut prieteni în jurul meu. Eşecul mi-a distrus iubirea pentru mine însămi (care e foarte bine să existe în stadiu sănătos), dar sufletul trăia ca protejat din afară, parcă nu-mi răspundea şi parcă nu aveam acces să mi-l reglez. Am vrut să ştiu de ce se întâmplă aşa şi m-am convins (în timp) că cineva m-a vrut cu încăpăţânare, pentru totdeauna. Eu sunt unul din mulţimea sufletelor care au revenit la acest Isus - intim şi la iubirea lui, incomparabilă. Ca într-o "nebunie", fiecare eşec m-a îndrăgostit de un alt început, de o nouă probă, despre care nu am ştiut dacă va reuşi sau nu. Incertitudinea şi mai ales experienţa care îi urma, erau necunoscute şi predestinate: montau un plan într-un alt plan. Căderile amplificau pustiul şi descurajarea, ele m-au obosit nespus de mult, însă m-au instruit nespus de bine, ca pe un soldat: astăzi sunt consacrată.

Prin aceste rânduri vreau să transmit celor la fel de încercaţi, că Dumnezeu nu tace în faţa cutezanţei: el nu rămâne mut. Mişcat în inimă, va face restul paşilor spre noi. Probabil că nu toţi servitorii lui sunt tandri şi senini. Dar poate că sunt înnăscuţi să fie luptători şi neînlocuiţi de nimeni.

Comunitatea va avea mereu nişte persoane destinate să ajute. Sunt specializate pentru acest lucru, indiferent că ştim sau nu vom şti destul de bine aceasta, vreodată.

Iar Dumnezeu... ne dovedeşte multe prin faptul că se lasă iubit şi servit de noi, oamenii, ca şi cum am fi nişte îngeri. Şi astfel, nu contează că eşti mic sau mare, aproape sau departe, contează că acesta este locul tău, că tu eşti unic şi fericit numai aşa.

Sr. Luminiţa Simon