Lecţia lui Simeon

Mulţi adulţi trăiesc azi tot mai izolaţi de tineri şi rămân astfel în afara provocărilor şi problemelor care vin din partea propriilor fii; la rândul lor tinerii sunt sau devin tot mai mult o insulă, fără legături cu trecutul şi cu generaţiile precedente de care îi separă o distanţă tot mai mare. Tinerii şi adulţii parcurg astfel drumuri paralele în interiorul profundei lipse de dialog care marchează astăzi problemele dintre generaţii.

Să privim în Scriptură la scena când Simeon, cu ocazia prezentării la templu a lui Isus de către sfânta Fecioară şi sfântul Iosif, îl ia pe Prunc în braţe. Este scena cu un bătrân care îmbrăţişează un copil, două generaţii care-şi predau ştafeta. Bătrânul ştie că, îmbrăţişând copilul, îmbrăţişează propriul viitor. Este mulţumit de această perspectivă care, în braţele sale, îi reprezintă continuitatea vieţii. El a depăşit, a crezut: acum speranţa sa este aici, mică ca un copil, dar plină de vitalitate şi de viitor. Episodul are în sine ceva profund uman: omul care se bucură că alţii continuă propria lucrare; omul care se bucură de faptul că, tocmai în propria bătrâneţe, există o trezire, o înnoire, ceva care merge înainte.

Simeon e omul care se deschide, care primeşte noutatea. Are loc aici un schimb de daruri. Isus s-a născut membru al unei comunităţi şi numai în acest context de relaţii el îşi afirmă identitatea şi misiunea sa, regenerând cu propria conştiinţă şi pe aceea a poporului său.

Conştientizând diviziunile, ne întrebăm ce ar trebui făcut pentru ca zidurile să fie dărâmate? Ce anume au de oferit generaţiile unele pentru altele. Poate că aşa-numitul conflict dintre generaţii are şi rolul de a ne conduce la descoperirea bogăţiilor conţinute în celălalt.

Fără îndoială, generaţiile au nevoie unele de altele: e un schimb reciproc de daruri cu care fiecare este îmbogăţit prin harul Duhului Sfânt. Adulţii au multe de spus tinerelor generaţii, multe lucruri de împărtăşit cu ele: poartă experienţa ce le este caracteristică, sensul istoriei, fac lumină pe scara valorilor umane, ajută să vedem continuitatea generaţiilor şi dovedesc în mod minunat interdependenţa poporului lui Dumnezeu.

Tinereţea este un timp în care omul caută, asemenea tânărului din Evanghelie, răspunsuri la întrebările fundamentale privitoare la sensul vieţii. Ei, tinerii, doresc să se afirme şi să întâlnească dragostea. Au nevoie ca ceilalţi să le fie aproape, să-i însoţească în căutările lor şi să le ofere răspunsuri sigure. Pe de altă parte, adulţii au nevoie de entuziasmul tinerilor, de bucuria de a trăi, de prospeţimea pe care o aduc. Uneori au nevoie de ajutorul lor. Tinerii care se angajează în ajutorarea adulţilor bolnavi sau bătrâni ştiu că această experienţă îi formează, îi face să crească şi îi ajută să dobândească o optică de atenţie faţă de ceilalţi, valabilă pentru toată viaţa.

În acest sens e nevoie de crearea de ocazii permanente de intercomunicare între tineri şi adulţi. Trebuie ajutaţi tinerii să se simtă parte integrantă a comunităţii adulţilor, iar aceştia din urmă trebuie ajutaţi să fie parte activă a vieţii tinerilor. Biserica este sau trebuie să fie locul unde diferitele generaţii se întâlnesc pentru a dialoga şi a vedea ce-şi pot oferi uneia alteia.

Mai în profunzime însă dialogul între generaţii ne priveşte pe fiecare. Deschiderea spre celălalt înseamnă de fapt deschidere spre Dumnezeu. Ne aflăm într-un cerc: pe măsură ce ne deschidem spre Dumnezeu ne deschidem spre celălalt şi pe măsură ce ne deschidem spre celălalt ne apropiem de Dumnezeu mai mult.

Bătrânul Simeon care îmbrăţişează un copil este un exemplu extraordinar de mare, deoarece ne reprezintă pe fiecare în faţa noutăţii lui Dumnezeu. Noutatea lui Dumnezeu se prezintă ca un copil. Noi, cu toate obişnuinţele noastre, temerile, fricile, invidiile, preocupările, suntem în faţa acestui copil, a noutăţii lui Dumnezeu. Îl vom îmbrăţişa? îl vom primi? îi vom face spaţiu? Această noutate va intra cu adevărat în viaţa noastră sau vom încerca să rămânem cu vechiul, căutând să fim cât mai puţin deranjaţi de prezenţa noutăţii lui Dumnezeu?

Pr. Cornel Cadar