Copiii mi-au salvat familia

Personal îmi amintesc că ultima dată când m-am rugat împreună cu părinţii, cu fraţii şi surorile mele a fost cândva demult, când peste localitatea noastră a venit o furtună puternică. N-o mai făcusem până atunci, însă bucăţile mari de gheaţă l-au determinat pe tata să ne adune şi împreună să ne rugăm.

Acum, la rândul meu, sunt tată şi până acum o săptămână uitasem total de rugăciune. O mai vedeam uneori pe soţie cum se ruga, dar nu mă impresiona, ba chiar vedeam în aceasta o pierdere de timp. Aveam în casă şi icoane, dar le aveam ca să-mi ornamentez pereţii. Copiii, pentru că unul este mai mare, iar celălalt abia a început să vorbească, nu au avut în noi un exemplu, de aceea, mai ales cel mai mare s-a mulţumit cu ceea ce a învăţat la Biserică cu ocazia pregătirii la prima sfântă Împărtăşanie. S-o fi rugând, dar nu l-am văzut.

Lipsa rugăciunii a însemnat pentru familia mea nu doar lipsa unor formule pe care să le recităm împreună înaintea unui Dumnezeu pe care, oricum, nu-l vedeam, dar a însemnat ceva mai mult, înaintam zi de zi spre distrugerea familiei. A fost un timp în care fiecare îşi impunea punctul de vedere şi susţinea că are dreptate. Am început să ne certăm, iar micile discuţii dintre noi au luat amploare, au devenit scandaluri despre care luau aminte de multe ori şi vecinii. Nu eram bucuros de situaţia în care ne aflam, dar nici nu făceam nimic să o schimb. Copiii au început să sufere. Când observau că între noi s-au încins spiritele mergeau într-o cameră alăturată unde aveam o icoană a Sfintei Treimi. Acolo îi găseam deseori, privind cu nedumerire această icoană. În mintea lor îşi imaginau că persoana din mijloc le împacă pe celelalte două care, ca şi noi, se ceartă. Într-o zi, când o luasem de la capăt cu atitudinea noastră negativă, fiul cel mai mic a venit cu această icoană în braţe. Am vrut să o iau, dar o ţinea bine şi arăta cu degetul spre persoana din mijloc, apoi spre cele din margini şi spre noi.

În aceeaşi clipă, mărturisesc că mi-a fost pentru prima dată ruşine faţă de soţia şi copiii mei. Acest gest al copilului meu a însemnat mai mult decât toate sfaturile pe care le-aş fi putut primi pentru a schimba ceva în familia mea. Ştiu că Dumnezeu s-a folosit de ceea ce este slab în ochii lumii pentru a-i da de ruşine pe cei tari.

De atunci suntem cu toţii una, mai ales când rugăciunea noastră se înalţă către Dumnezeu din faţa icoanei Sfintei Treimi.

Pagină realizată de pr. Felician Tiba

* * *

"Familia, întemeiată şi însufleţită de iubire, este o comunitate de persoane: soţii, părinţii, copiii, rudele. Prima obligaţie a familiei este de a trăi cu fidelitatea realitatea comuniunii prin asumarea rolului constant de a dezvolta o autentică comunitate de persoane. Principiul interior, forţa permanentă şi ţelul ultim al acestei obligaţii este iubirea: aşa cum fără iubire, familia nu este o comunitate de persoane, la fel fără iubire, familia nu poate trăi, nu poate creşte şi nu se poate perfecţiona ca şi comunitate de persoane. (...) "Omul nu poate trăi fără iubire. Rămâne pentru sine o fiinţă de neînţeles, viaţa lui este lipsită de sens, dacă nu este scoasă în relief de iubire, dacă nu se întâlneşte cu iubirea, dacă nu o experimentează şi nu şi-o face proprie, dacă nu ia parte vie la iubire"" (Familiaris consortio, nr. 18).