Ce poate face Dumnezeu...

Aveam 19 ani când m-am căsătorit. Nu ştiam prea multe despre viaţa de căsnicie, dar m-am aruncat în ea cu gândul că toate se pot învăţa în viaţă.

În câţiva ani am avut trei copii şi eram foarte încântată că în familia mea totul mergea bine. Eram fericită că nu-mi lipseşte nimic, ba chiar mă lăudam că am cel mai bun soţ din lume. Însă, pe cât de fericită am fost, pe atât de nefericită am devenit. Pentru că ne înconjura atâta prosperitate, am început să cer soţului tot mai mult; să schimbăm mobila veche, maşina şi chiar i-am propus să ne mutăm într-un alt loc, după părerea mea, cel mai nimerit pentru fericirea noastră nebună. Acesta a fost apogeul capriciilor mele şi, bineînţeles, un astfel de plan era cu totul imposibil.

Simţindu-se obosit de şicanele mele, a început să-şi înece amarul, mai întâi în ţigări, apoi în alcool, terminând în cele din urmă cu hotărârea de a divorţa. În ochii mei a devenit un laş, un om incapabil de a realiza ceea ce speram eu: fericirea pământească. A urmat divorţul, apoi împărţirea bunurilor şi a copiilor. Mie mi-au revenit doi, iar lui unul singur. Ne-am mai privit încă o dată sfidător şi am început să cred în inima mea că îi dădusem o lecţie, dar de fapt era pentru prima dată când m-am simţit cu adevărat singură. Era un gol pe care nu-l mai putea umple nimeni. Cei doi copii care nu voiau să rămână fără fratele lor m-au acuzat de furt. Le furasem tatăl şi fratele. Acum eu eram aceea care acţionase cu laşitate. Voiam să fiu fericită, dar în calculele mele uitasem un singur lucru: fericirea adevărată nu o puteam gusta niciodată pe acest pământ.

Nu am amintit nimic de Dumnezeu pentru că îl scosesem afară din familia noastră. Eram atât de încăpăţânată, încât credeam că puteam fi fericită şi fără el. Viaţa a început să mi se pară stranie aşa încât nu mai era decât un pas să-mi pun capăt zilelor.

Fiind în culmea delirului, am considerat că nici verigheta nu-şi mai are rostul. Am încercat s-o scot din deget cu gândul s-o arunc, dar instinctiv mi-am amintit: "N... primeşte acest inel ca semn al iubirii şi al fidelităţii mele. În numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin". Aceste cuvinte au început să mă obsedeze: "... ca semn al iubirii şi al fidelităţii mele", mai mult, am încheiat acest legământ în numele Sfintei Treimi. Am căzut pe gânduri: "Sfânta Treime era martora căsătoriei mele!" Îmi oferise Dumnezeu un soţ bun, îmi oferise trei copii, iar eu nu-i oferisem nimic, nici măcar curajul de a renunţa la capriciile mele. Am înţeles de ce mă simţeam atât de singură.

Dumnezeu - Sfânta Treime îmi binecuvântase căsătoria, iar eu nu am înţeles acest mare har. Am crezut că am viaţa la dispoziţia mea, dar nu a fost aşa. Acum sunt din nou fericită, dar cu adevărat fericită. Ce contează hotărârea tribunalului, legământul din ziua cununiei este cel mai important. Şi am rămas la fel. Îţi mulţumesc Dumnezeule - Sfântă Treime.

Pagină realizată de pr. Felician Tiba