Jurnal kenyan

(continuare din numărul trecut)

Împreună cu directorii centrelor misionare din Padova şi Iaşi, don Ruggero şi, respectiv, părintele Benone, am făcut o trecere în revistă a tuturor parohiilor unde îşi desfăşoară activitatea preoţii misionari din Padova. Peste tot am găsit şantiere în lucru, preoţi suflecaţi la treabă, prietenoşi şi deschişi de parcă ne cunoşteam de-o viaţă. Am văzut mâini bătătorite, feţe bătute de soare şi obraji brăzdaţi de sudoare, dar am văzut şi ochi strălucind de bucurie şi inimi în care sălăşluiau pacea şi liniştea, semnul conştiinţei datoriei împlinite. Auzindu-i descriind istoria locului şi obiceiurile băştinaşilor într-o italiană în care era musai să se amestece şi cuvinte din limbajul localnicilor, gândul îmi era purtat departe într-o cu totul altă lume decât aceea pe care o aveam acum în faţa ochilor, în care în locul bisericii care se înălţa măreaţă nu era decât o coastă de deal, plină de bălării, în locul atelierului de tâmplărie era un tăpşan pe care păşteau în voie vitele. Şi cine ştie ce-o mai fi fost în locul pe care acum se întinde întregul complex parohial format din casa preotului, casa surorilor, casa comunităţii, magazia, garajul, ca să nu mai spun de curtea şi grădina de legume aşa de bine şi frumos administrate.

În mine clocoteau tot felul de întrebări pe care cu atâta efort mă străduiam să nu le exteriorizez. Mă mulţumeam să admir, să apreciez şi să-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru tot ceea ce providenţa sa a realizat prin mesagerii săi. Când nu reuşeam să mă mulţumesc cu atât, făceam imprudenţa să întreb câte ceva şi, de fiecare dată, îmi dădeam seama că era mai bine să tac. Oamenii pe care îi aveam în faţă, atât preoţi şi surori cât şi credincioşi, erau oameni de credinţă şi era suficient ca în faţa lor să-ţi scoţi pălăria şi să te înclini în semn de respect, recunoscând ceea ce ei nu încetau să repete, că ei nu sunt decât nişte umile instrumente care nu au opus rezistenţă Meşterului divin atunci când el a vrut să se folosească de ei.

Am avut ocazia să vizitez şi un preot aparţinând Diecezei de Veneţia care este încorporat Diecezei de Padova şi lucrează împreună cu misionarii padovani. Părintele Giovanni lucrează în punctul nordic cel mai îndepărtat de Nyahururu, centrul misiunii padovane din Kenya. Aici natura este mai degrabă un duşman decât un aliat al omului. Este multă uscăciune din care cauză animalele, singura avuţie a oamenilor pe lângă o bucată de pământ, sunt puse în pericol de moarte, neavând apa şi păşunea necesară supravieţuirii pe tot parcursul anului. În plus, animalele sălbatice, cel puţin din când în când, părăsesc pădurile şi vin în căutare de hrană în sate. Nu au nici o sfială să atace animalele de pe lângă casa omului sau să răstoarne magaziile în care elefantul simte miros de grâne puse la păstrare. Şi lucrul acesta ar mai fi de înţeles, dar, uneori, se întâmplă lucruri care te fac să crezi că omul a devenit ca fiara, atunci când bande de hoţi vin şi prădează diferite case, ajungând chiar să asasineze lume nevinovată care nu are să le ofere altceva decât sărăcia lucie în care trăiesc.

Asemenea tragedii, din păcate, nu le consemnează decât preotul în registrul morţilor. Statul, care nu ajunge să-şi bată capul cu înregistrarea noilor născuţi, cu atât mai mult nu se interesează de cei care mor. Ziarele sau televiziunea şi radioul nu-şi pot permite să rezerve spaţiu pentru consemnarea sau publicizarea unor asemenea evenimente. Poliţia şi justiţia rămân pasive la asemenea cazuri, neclintindu-se măcar să-şi plece urechea ca la un zvon. Singurul care nu doarme şi nu poate rămâne insensibil este Cel de Sus, care vede ce se petrece în cer şi pe pământ. El vede deopotrivă şi pe cel care se lăfăie în bogăţii şi lux, şi pe Lazăr cel sărac, care n-are cu ce-şi duce zilele; el vede deopotrivă şi pe judecătorul nedrept şi necredincios care nu se teme şi nu-i pasă de nimeni şi pe văduva lipsită de ajutor şi nedreptăţită...

Pr. Pavel Chelaru

* * *

Prin însăşi misiunea sa, "Biserica străbate aceeaşi cale cu omenirea întreagă şi împărtăşeşte soarta pământească a lumii; ea constituie, am putea spune, fermentul sau sufletul societăţii omeneşti chemate să se reînnoiască în Cristos şi să se transforme în familia lui Dumnezeu". Aşadar, efortul misionar cere răbdare. El începe prin vestirea evangheliei la popoarele şi grupurile care încă nu cred în Cristos; continuă prin constituirea unor comunităţi creştine care să fie "semne ale prezenţei lui Dumnezeu în lume" şi prin întemeierea unor Biserici locale; angajează un proces de înculturare pentru a întrupa evanghelia în culturile popoarelor; el va cunoaşte şi eşecuri. "Cât despre oameni, grupuri şi popoare, Biserica nu ajunge la ei şi nu îi pătrunde decât treptat şi astfel îi înglobează în plinătatea catolică.

(Catehismul Bisericii Catolice, nr. 854)