Mângâierea Duhului Sfânt

Trebuie să fim atenţi să nu facem teorii despre Duhul Sfânt, ci să-l descoperim cum construieşte prin noi Biserica; trebuie să fim atenţi să nu facem din termenul de Mângâietor - care se aplică Duhului Sfânt - un profit pentru individualismul (pentru păcatul) nostru. Când Cristos lucra cu apostolii săi i-a încurajat promiţându-l pe Duhul Sfânt, mângâietorul. Mângâierea înseamnă iubire ce cheamă la mântuire.

Când suntem "răniţi" de ingratitudinea fraţilor noştri, chiar de ne retragem singuri într-o biserică pentru a ne plânge lui Cristos, el ni-l trimite pe Duhul Sfânt pentru a ne consola, iar mângâierea Duhului constă în a ne face mereu capabili să ne iubim unii pe alţii. Nu avem acces la Duhul Sfânt decât prin iubire. "Acţiunea Duhului Sfânt nu este de a declara ceva, dar de a însufleţi şi a realiza trupul lui Cristos. Darurile şi acţiunile Duhului Sfânt sunt esenţial comunitare. El lucrează prin iubirea credincioşilor, ca Duh de iubire, de comuniune fraternă. (Pr. Congar în Tu eşti omul acela de L. Evely)

A nu se îngriji cineva de mântuirea celorlalţi oameni nu este un păcat mic, ci aceasta merită o pedeapsă aspră şi de neînlăturat, cum s-a întâmplat cu servitorul din evanghelie, care a îngropat talantul său în pământ. El a fost dojenit nu pentru vreo purtare nelegiuită din viaţa sa, nici pentru vreo necesitate, căci el a dat înapoi totul. Dar el s-a cruţat, s-a protejat, şi-a menajat bietele sale forţe şi s-a pierdut. A spus: "N-am făcut nimic rău!"; talantul lui a rămas curat, nepătat, şi s-a dus în gheenă. A păcătuit împotriva Duhului Sfânt. Vinovăţia lui a stat în aceea că el n-a lucrat cu talantul, nu l-a făcut dublu, iar pentru aceasta a fost vrednic de osândă. Din aceasta vedem că, spre a se mântui cineva, nu este de ajuns ca noi să fim aprinşi de râvnă pentru slujirea lui Dumnezeu; cineva trebuie să dubleze talantul său, iar aceasta o facem când noi ne îngrijim nu numai de mântuirea sufletului nostru, ci şi de al confraţilor noştri.

Servitorul acela, deşi a zis: "Iată, ia ce este al tău!" (Mt 25,25), totuşi aceasta nu a fost destul pentru apărarea sa, căci Domnul a zis către dânsul: "Trebuia să depui banii mai la bancheri". Dă-ţi seama acum cât de uşoare sunt poruncile Domnului! Orice om cere de la servitorul său, care a împrumutat bani de la el, ca aceasta să-i aducă iarăşi îndărăt; Dumnezeu însă nu face aşa; el cere numai ca talantul dat să lucreze cu el şi nu ne face răspunzători de înapoierea lui. Aceasta înseamnă: îndeamnă-l pe aproapele tău, dă-i sfatul tău, fă numai datoria ta, iar pentru că a-l îndupleca nu stă în puterea ta, Dumnezeu cere numai ca tu să foloseşti talantul tău şi să lucrezi cu el. Ce este mai lesne decât aceasta?

Oricum, indiferenţa noastră faţă de alţii e mult mai gravă înaintea lui Dumnezeu, a Duhului său, decât paşii greşiţi pe care îi facem spre el fără voia noastră. Şi aceasta pentru că refuzăm să intrăm în acest joc al iubirii la care ne invită Dumnezeu. Păcatul îşi face loc în noi pentru că nu vrem să primim şi să comunicăm iubirea. Păcatul nostru esenţial este acest refuz de a ne interesa de ceilalţi, de a ne întoarce spre ei, de a ne emoţiona de suferinţa lor, de a nu ne feri să-i ajutăm, să-i simpatizăm. Este refuzul de a lăsa să trăiască şi să lucreze în noi Duhul Sfânt. Numai păcatul împotriva Duhului lui Dumnezeu nu ni se iartă. E normal; cum să fie dat harul vieţii cuiva care refuză să trăiască? Care nu doreşte să trăiască. Singura viaţă pe care vrea să ne-o dea Dumnezeu este viaţa lui, care constă în iubire. O iubire activă: "Tatăl meu lucrează mereu!". Păcatul nostru este că "nu facem nimic".

Păcatul împotriva Duhului Sfânt constă în a prefera autosatisfacţia, ruperea de comunitatea aceasta care epuizează, în a-şi recăpăta autonomia, în a amâna reînceperea iubirii. Dumnezeu nu încetează să ne îmbie: "Va locui în voi". Păcatul împotriva Duhului Sfânt înseamnă a renunţa la credinţa că el poate schimba lumea, renunţare datorată îndoielii că el ne poate schimba şi pe noi. "Trimite Duhul tău, şi vei reînnoi faţa pământului!" se roagă Biserica în fiecare zi cu optimism.

Pr. Alois Hârja