Nu te amesteca mamă...

Fiica mea, însărcinată în luna a doua, s-a îmbolnăvit de rujeolă. Stătea într-o zi în pat şi îmi spunea că abia aşteaptă să se facă bine pentru a putea merge imediat la medic ca să facă avort, deoarece ea e sigură că în caz contrar creatura se va naşte anormal şi nu vrea să aducă pe lume un nefericit. Deocamdată e doar un embrion, deci... nu este nici o problemă.

Această decizie a Elizei m-a rănit foarte adânc şi i-am spus imediat că Dumnezeu, care m-a ajutat să aduc pe lume şapte copii, o va ajuta şi pe ea la a doua naştere şi "ceea ce tu numeşti embrion este fiul tău, nici să nu te gândeşti să-l ucizi şi...". "Te rog mamă, m-a întrerupt ea, nu te amesteca, e problema mea şi a soţului meu". Am suferit mult, dar nu i-am mai spus nimic ca să nu o irit şi mai tare.

Întorcându-mă în sat, m-am dus direct la părintele căruia i-am povestit toată suferinţa. El m-a încurajat şi m-a asigurat că sfânta Fecioară nu va lăsa să se întâmple aşa ceva. L-am rugat să celebreze mai multe sfinte Liturghii pentru Eliza, ca ea să păstreze viaţa copilului şi să aibă tăria de a-l accepta. Acum nu mai eram singură în rugăciune, de aceea mă simţeam puternică. "Când Domnul este la dreapta mea, nu mă clatin".

Abia s-a restabilit şi într-adevăr Eliza mă cheamă să o însoţesc la Iaşi pentru analize: va aştepta rezultatul pentru a decide. Pe drum, într-un moment de calm, i-am cerut din nou să nu se mai gândească la avort..., dar răspunsul a fost acelaşi, dacă nu chiar mai rău, pentru că a început să mă evite, se pare că prezenţa mea o deranja. M-am decis să mă întorc acasă, deoarece în Iaşi nu cunoşteam pe nimeni.

S-a întâmplat că băiatul ei, Andrei, s-a îmbolnăvit şi el de rujeolă. Eliza avea nevoie de ajutor şi m-a chemat. Şederea mea a fost dificilă, dar am reuşit să-mi înţeleg fiica: şi ea suferea foarte mult şi ştiam că trebuie să-i ajut pe toţi trei din casă. Într-o dimineaţă, ginerele meu Anton a apărut în bucătărie foarte obosit. Mi-a spus că nu a putut dormi deloc şi nici Eliza pe care a auzit-o plângând încet toată noaptea. "Totuşi, a continuat el, ne-am decis că e mai bine să avorteze cu atât mai mult cu cât analizele nu au dat un rezultat sigur". Sărmanul de el. Încercam să-l înţeleg. O soră de-a lui se născuse anormală, iar familia nu a ştiut să-i accepte prezenţa. Îi era teamă să nu se întâmple şi în familia lui ceva asemănător. "Ascută, Toni, i-am spus, dacă cumva s-ar întâmpla o nenorocire şi Andrei ar rămâne orb sau cu o leziune cerebrală sau vreun handicap fizic, l-ai omorî?" "Mamă, cum poţi gândi aşa? Bineînţeles că nu". "Atunci, am continuat eu, de ce vrei să faci acest lucru unei creaturi lipsită de apărare?" M-a privit răvăşit, impresionat, fără vreun argument ca să mă combată şi a plecat. Ştiam că în tot acest timp sfintele Liturghii lucrau în acest suflet. Şi s-a făcut minune: fiica mea a decis să ducă până la capăt sarcina, dar îi era frică să-i împărtăşească această decizie soţului, dar el, care nu a mai avut pace după discuţia avută cu mine, a fost primul care i-a propus acelaşi lucru.

După şapte luni s-a născut Robert: foarte sănătos şi frumos. Atunci când pentru prima dată l-am pus în braţele Elizei, am auzit-o exclamând emoţionată şi fericită: "Atât de mic şi fără apărare... şi era cât pe ce să-l împiedic să se nască!"

Pagină realizată de pr. Cristinel Fodor