Cum să nu-i mulţumeşti lui Dumnezeu?

Dumnezeu - iubire a făcut oamenilor cel mai de preţ dar, viaţa. Doar prin voinţa lui familia ajunge la împlinirea acestei iubiri supreme.

Copilul aparţine lui Dumnezeu, nu părinţilor. Le-a fost încredinţat doar temporar spre formare şi educare, nu trebuie privit ca un bun cu care fiecare face ce vrea. Ce se întâmplă în sufletul lui când aude spunându-i-se: "Cu ce am greşit să am un copil atât de rău "ca tine"" sau "Eu ţi-am dat viaţă, eu te omor"? Tu, mamă, cum poţi adresa copilului asemenea cuvinte, lovindu-l? L-ai simţit vibrând în sânul tău, creatură mică, necunoscută, ţi-ai dorit cu răbdare să-l poţi vedea, mângâia, alinta...

Copilul se întreabă firesc cu ce a greşit şi, mai grav, dacă părinţii îl iubesc. Greşeala nu-i a lui, e a celor mari, care, văzându-i naivitatea înduioşătoare şi inocentă din privire, nu încearcă să-l înţeleagă. Inventiv, temperamental, fraged ca vârstă, nu neştiutor, copilul înţelege foarte multe lucruri. Trebuie respectat şi tratat cum se cuvine, cu seriozitate şi îngăduinţă. Câţi părinţi îşi mai amintesc de poznele pe care le făceau în copilărie?

Nimeni nu se naşte rău. Mică, nevinovată şi neputincioasă, fiinţa din leagăn are nevoie de iubire încă din primele clipe de viaţă. Când adultul îşi asumă acest rol de părinte-educator, trebuie să fie conştient că nu-şi mai aparţine, că poartă întreaga responsabilitate privind formarea viitorului om. Dar e nevoie de multă dragoste, răbdare, dăruire...

Necazurile, greutăţile şi numeroasele neajunsuri dispar măcar pentru moment, când părintele, copleşit de griji, simte atingerea caldă a unei mânuţe apăsată cu sfială pe braţul său şi un glas plin de duioşie îl întreabă ce i s-a întâmplat.

Cum să nu-i mulţumeşti lui Dumnezeu pentru atâta iubire?

A. (Huşi)

* * *

Un dar - copilul

Părinţi! Nu aşteptaţi motive ca să fiţi mândri de copiii voştri. Daţi-le o mare doză de încredere. Un serviciu bun pe care-l puteţi face unui copil constă în a-i face cunoscut că la vârsta lui nu eraţi mai bun decât el; şi ajunge să vă împrospătaţi amintirea ca să justificaţi această mărturie atât de mângâietoare.

Există părinţi care se plâng de copiii lor că nu le fac confidenţe. Dar pentru a avea încrederea copiilor există un singur mijloc: să le faceţi dv. confidenţe. Nu vă puteţi închipui cum copiii reţin şi iau act de judecăţile făcute despre ei. Când i-aţi spus că este un măgar, un pierde-vară, un idiot, v-aţi uşurat şi nu vă mai gândiţi la aceasta, dar copilul înregistrează şi păstrează totul; îşi repetă în gând şi face din aceasta o închisoare şi o apărătoare în acelaşi timp. E cumplit cum puteţi ucide un copil cu expresii pe care le lăsaţi să vă scape, dar pe care ei le iau în serios în mod tragic. Într-o lume în care părinţii nu mai acceptă nimic decât dacă verifică, nu-i putem vedea pe copii supunându-se din principiu. Singurul lucru care contează e valoarea dv. Copiii trebuie să înţeleagă că nu se supun neapărat voinţei părinţilor, ci unei legi superioare, pe care o respectă şi părinţii. Astfel puteţi impune lucruri aparent dure, dar numai dacă prezentaţi motivul.

Priviţi metoda lui Cristos: nu i-a constrâns niciodată pe apostoli să se roage; dar el se ruga, se ruga nopţi întregi, singur, pe munte. Văzându-l întorcându-se transformat, senin, împăcat, fericit, şi-au spus: "De unde vine? Ce i s-a întâmplat?" A fost să se roage! Şi în cele din urmă i-au zis: "Doamne, de ce nu ne înveţi să ne rugăm?"

Dacă vă rugaţi şi ei vor voi să se roage. Aţi devenit ca acela cu care vor ei să se asemene? Vor să se asemene cu dv.? Dacă nu, nu ei trebuie să se schimbe, ci dv.

Mihaela Ceasar (Bacău)

Pagină realizată de pr. Cristinel Fodor