Timpul Adventului

Timpul Adventului.

Timp în care trăim ca şi cum Dumnezeu n-ar fi venit încă la noi?...

Timp în care trăim ca şi cum Isus n-ar fi sfâşiat vălul impenetrabil dincolo de care locuieşte un Dumnezeu necunoscut şi de necunoscut pentru om?

Timp în care reluăm strigătul Vechiului Testament: "Ah! Dacă ai sfâşia cerurile." Dacă ai sfâşia vălul care te ascunde căutării neliniştite. şi care ne ascunde propriei noastre priviri!

Timpul Adventului este paradoxal: cum şi de ce să spunem că aşteptăm venirea lui Cristos în Timpul Adventului, deşi ştim bine că El s-a născut deja de mult timp?

Suntem constrânşi "să facem aşa"? Să mimăm într-un fel atitudinea credincioşilor Vechiului Testament şi mersul continuu, neliniştit şi uneori disperat al omenirii în căutarea adevărului, în căutarea Aceluia care este Calea, Adevărul şi Viaţa?

Răspunsul la această întrebare ne orientează spre "sfârşitul timpurilor", spre "întoarcerea Domnului", spre "ceruri noi şi pământ nou". Liturgia Adventului este plină de speranţă escatologică.

Nu, noi nu suntem condamnaţi "să facem aşa" în Timpul Adventului.

Da, există ceva de aşteptat, ceva de sperat.

Această speranţă "escatologică" este "sufletul" Timpului Adventului. Cum se înscrie această speranţă ca realitate în experienţa actuală a vieţii noastre de credinţă?

Viaţa de credinţă nu este numai lumină fără umbre. Ea este constituită şi din întuneric, din noapte obscură. Credincioşii din toate timpurile, au încercat, fiecare în felul său, să spună că viaţa de credinţă are partea sa de întuneric, de luptă. Fiecare lumină nouă te face să presimţi noi obscurităţi. Şi aceste obscurităţi te fac să doreşti şi să întrevezi noi lumini.

Timpul Adventului apare ca un timp potrivit pentru a recunoaşte, pentru a mărturisi această parte de noapte, şi obscuritate care face parte integrantă din experienţa de credinţă. Cuvânt şi tăcere, întuneric şi lumină, prezenţă şi absenţă, este partea noastră de fiecare zi, Adventul ar putea fi timpul în care creştinii recunosc că experienţa lor cu Dumnezeu este în acelaşi timp noapte şi lumină, absenţă şi prezenţă, tăcere şi cuvânt.