Cine este Dumnezeu? (II)

Dumnezeul celor asupriţi

La ce foloseşte să trăieşti într-o societate unde nu există nici o speranţă de a obţine dreptate? Unde drepturile sunt încălcate, se provoacă pagube şi nimeni nu se preocupă de această situaţie? Unde judecătorul este vândut, avocaţii sunt corupţi şi magistraţii sunt ameninţaţi? Într-un sistem de acest fel, nu există loc pentru speranţă.

Iată pentru ce de-a lungul veacurilor asupriţii şi acuzaţii pe nedrept, sclavii şi cei dezmoşteniţi s-au adresat lui Dumnezeu cel drept pentru a obţine recunoaşterea drepturilor lor şi repararea pagubelor suferite. De ceea şi creştinii care cred în Dumnezeu, au fost deseori promotorii reformelor, luptând pentru ceea ce e drept şi corect.

Subiectul autentic

Autorii Sfintei Scripturi vorbesc deseori despre Dumnezeu într-un mod cu totul diferit de cm vorbeau naţiunile învecinate despre zeii lor. El este singurul Dumnezeu adevărat, care poate acţiona efectiv în favoarea poporului său; spun de asemenea că el este statornic în planurile sale, este vrednic de încredere şi-şi păstrează promisiunile. Dumnezeu nu se contrazice niciodată şi nu-şi retrage cuvântul. Acesta este unul din motivele pentru care putem ţine ca adevărat ceea ce spune Biblia.

Poporul lui Dumnezeu a manifestat aceste convingeri ale sale de-a lungul istoriei sale. Dumnezeu a încheiat cu el un legământ (o alianţă) special, faţă de care poporul ales a fost infidel. Dumnezeu a lăsat ca israeliţii să sufere din cauza comportamentului lor necorespunzător, dar nu a uitat niciodată că a promis că este Dumnezeul lor. În repetate rânduri a intervenit în evenimentele lor triste pentru a-I salva şi pentru a-I readuce pe calea cea dreaptă.

Dumnezeu este iubire

Unul din adevărurile cele mai minunate ale Sfintei Scripturi şi care stă în centrul credinţei noastre creştine este că acest Dumnezeu mare şi sfânt iubeşte pe oameni. Dacă nu ar fi adevărat, o mulţime de lucruri din jurul lui Dumnezeu ne-ar provoca teamă şi groază: maiestatea sa, curăţia sa, puterea sa, dreptatea sa.

Dumnezeu ne iubeşte, aşa cum părinţii îşi iubesc copiii, aşa cum soţul îşi iubeşte soţia. El este solidar cu slăbiciunea noastră; are milă de noi, deoarece suntem împrăştiaţi. Se interesează de cei care se află în necazuri; merge în întâmpinarea săracilor, a celor părăsiţi, a celor persecutaţi.

Putem constata acest lucru din modul cum s-a comportat cu poporul evreu, chiar şi atunci când acesta se răzvrătea împotriva lui. O putem constata în promisiunile pe care le-a făcut, că va fi aproape în greutăţi şi că va da o orientare vieţii noastre. O putem constat mai ales în faptul că l-a trimis pe Isus, Fiul său Unul-Născut, ca să moară pentru noi.

Avem nevoie numai de iubire

.Nu tocmai numai de iubire, dar va fi rău fără de ea. Psihologii spun că un copil, pentru a se dezvolta normal, are nevoie de un mediu sigur şi plin de afecţiune. Emoţiile tinerilor spun că viaţa este făcută pentru a fi împărtăşită. Familiile sunt întemeiate pe iubire. Comunităţile bune oferă acel sentiment cald de apartenenţă care este iubire. Cei în vârstă se simt bine când cineva are grijă de ei. Toţi simţim nevoia de a iubi şi de a fi iubiţi.

De aceea este o tragedie a trăi într-o lume unde copiii nedoriţi şi neglijaţi sunt o realitate cotidiană, unde emoţiile tinerilor sunt exploatate, unde soţii se ceartă, unde vecinii se urăsc, unde violenţa rasială şi sectară macină comunitatea, unde săracul, bolnavul, cel în vârstă, cel slab, handicapatul sunt trecuţi cu vederea sau chiar dispreţuiţi.

Să mulţumim lui Dumnezeu, care nu numai că are atâta iubire, încât să umple golul inimii noastre şi a vieţii noastre, dar ne învaţă şi să iubim acele persoane, de care, de obicei nu voim să ne întâlnim.

Dumnezeu Păstorul

Regele David, în tinereţea sa a fost păstor şi a păzit turmele pe colinele din jurul Betleemului. A ajuns la experienţa de păstor atunci când a descris modul în care Domnul îl tratase. A ştiut să armonizeze în mod minunat preocuparea lui Dumnezeu şi disciplina sa, ca de exemplu:

"Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic.

El mă paşte în păşuni verzi şi mă duce la ape de odihnă, îmi înviorează sufletul.

Mă povăţuieşte pe cărări drepte din pricina numelui său.

Chiar dacă ar fi să umblu prin valea morţii, nu mă tem de nici un rău, căci tu eşti cu mine, toiagul şi nuiaua ta mă mângâie.

Tu îmi întinzi masă în faţa potrivnicilor mei, îmi ungi capul cu untdelemn şi paharul meu este plin de se revarsă.

Fericirea şi îndurarea mă vor însoţi în toate zilele mele şi voi locui în casa Domnului până la sfârşitul zilelor mele" (Ps 22).

Dumnezeu este un "bătrân" bun?

Unii îşi imaginează că iubirea lui Dumnezeu este indulgentă şi că ar permite totul. Îl văd pe Dumnezeu ca un bătrânel care face favoruri tuturor şi fiecăruia fără nici o deosebire. Ei susţin că nu are importanţă ceea ce se crede sau modul cum se trăieşte, deoarece iubirea lui Dumnezeu se poate adapta după placul tuturor şi la urmă va mântui pe toţi.

Dar iubirea autentică nu este deloc astfel, mai ales dacă este vorba de iubirea unui Dumnezeu sfânt. Iubirea vrea binele maxim al persoanelor iubite. Părinţii care vor în mod real binele copiilor lor, nu acordă tot ceea ce cer. Tocmai pentru că voiesc binele lor, cel mai mare, de aceea refuză anumite lucruri şi uneori îi corijează în mod deschis. Părinţii buni învaţă pe copii lor care este diferenţa între bine şi rău, şi îi cheamă la ordine atunci când greşesc.

Tocmai pentru că Dumnezeu este sfânt şi iubire, restabileşte dreptul când este încălcat. El intervine pentru a corecta înclinaţiile spre rău care există în viaţa oamenilor.

De aceea Sfânta Scriptură ne prezintă imaginea unui Dumnezeu înţelept şi bun, care manifestă mare grijă faţă de fiii săi, şi nu poate fi imaginat ca un părinte slab şi care permite totul, sau ca un părinte care nu are grijă de noi. El vrea tot ceea ce este mai bun şi cea ce este de cel mai mare folos pentru noi. El vrea ca noi să fim pe măsura aşteptărilor sale.

Un Dumnezeu care merge în căutare

Un element caracteristic al învăţăturii lui Isus cu privire la Dumnezeu este că nu aşteaptă ca omul să meargă la el. El însuşi merge în întâmpinarea omului, oriunde s-ar afla. Este ca un păstor care şi-a pierdut oiţa şi merge în căutarea ei. Este ca şi femeia care a pierdut o monedă şi o caută în toată casa până ce o găseşte.

La fel, Dumnezeu iubeşte atât de mult omul, încât face el primul pas. Deseori noi ajutăm pe cineva dacă considerăm că o merită. Biblia ne spune, în schimb, că Dumnezeu a venit în ajutorul nostru atunci când în mod deliberat i-am întors spatele. Cei care ajung la cunoaşterea lui Dumnezeu îşi dau seama imediat că, deja cu mult timp înainte de a fi început să se gândească la el, mersese deja în căutarea lor şi le arătase calea de urmat.

Cu un asemenea Dumnezeu ne întâlnim: un Dumnezeu care vrea ca oamenii să fie de acord cu el şi să simtă tot ceea ce face pentru ei.