Chemările la preoţie şi situaţia seminariilor în România

Intervenţia Excelenţei Sale Episcop Petru Gherghel la Sinodul Episcopilor din Vatican, în ziua de 3 octombrie 1990.

Împreună cu întregul popor al lui Dumnezeu, şi Biserica din România "continuă pelerinajul ei printre persecuţiile lumii şi mângâierile lui Dumnezeu (Sf. Augustin, De civitate Dei 18,51,2), vestind patima şi moartea Domnului până când va veni (cf. Lumen Gentium 8).

Vorbesc în numele episcopilor catolici de ambele rituri din România.

Începând din anul 1948 biserica noastră a trăit în condiţii speciale până în luna decembrie a anului trecut. Referindu-mă numai la aspectul formării viitorilor preoţi, subliniez faptul că seminariile de rit latin au funcţionat, deşi în condiţii dificile, în timp ce seminariile catolicilor de rit oriental, ca de altfel însăşi biserica lor, au fost toate desfiinţate. Biserica greco-catolică, în toată această perioadă a continuat să supravieţuiască, formând în mod clandestin, pe lângă alţi preoţi, toţi cei care, cu riscul lor, alegeau slujirea preoţească.

Într-o stare de izolare completă de restul lumii catolice, am continuat pregătirea preoţilor, urmând vrând-nevrând orientarea tradiţională a Bisericii, menţinând totdeauna alături de seminariile mari şi seminariile mici. Cât priveşte programul studiilor şi a disciplinei, s-a urmat mult timp, până după încheierea Conciliului Vatican II, metoda scolastică şi normele preconciliare, care în alte părţi au fost abandonate de mult.

După închiderea totală, impusă pentru câţiva ani, odată deschise cele două seminarii, numărul aspiranţilor la preoţie, în perioada 1950-1989 a fost totdeauna mai mare decât cel care ne era permis să acceptăm. Timp de patru decenii ne-a fost impus "numerus classus". Spre exemplificare, la Seminarul din Iaşi, din 136 de candidaţi, ne-a fost permis să admitem numai 15; altă dată, din 95 candidaţi, care s-au prezentat, s-a permis să primim numai 20; din 73 de candidaţi, numai 8.

Fac cunoscute aceste cifre, pentru a pune în evidenţă numărul mare al tinerilor, care din cauza restricţiilor politice nu puteau dezvolta germenii vocaţiei lor sacerdotale.

Explicăm abundenţa vocaţiilor, în primul loc, prin calitatea şi rolul familiilor, care, dacă sunt însufleţite de spirit de credinţă, formează primul seminar (cf. Optatam Totius 2). S-ar putea observa că menţinerea unei discipline serioase nu a descurajat pe candidaţii la preoţie.

Experienţa celor patruzeci de ani de seminar ne-a arătat cât este de importantă şi cât de valabilă este dezvoltarea şi continuitatea formării - seminarul mic.

Vă mai fac cunoscut faptul că aspiranţii la preoţie, în afară de aportul familiei, au fost susţinuţi pe calea formării lor de comunitatea parohială, a cărei viaţă religioasă, date fiind limitările grele impuse de autorităţile civile, nu depăşeau cadrul celebrărilor liturgice. Liturgia a fost o adevărată şcoală a vocaţiilor.

Acum, cu schimbările care au intervenit la sfârşitul anului trecut, Biserica se bucură încă de prezenţa unui mare număr de tineri, care doresc să devină preoţi sau să se dedice Domnului în viaţa religioasă. În acest an, în Seminarul din Iaşi s-au prezentat 245 de tineri, dintre care au fost admişi 92 pentru clerul diecezan şi 60 pentru călugări. Aceeaşi situaţie a fost şi în Seminarul din Alba Iulia, despre care va vorbi episcopul auxiliar al acestei dieceze, precum şi în seminariile greco-catolice, unde au cerut să intre peste 400 de candidaţi.

În timp ce în anii trecuţi, restricţiile de ordin politic condiţionau admiterea în seminarii, acum motive de spaţiu şi de ordin economic ne pun în imposibilitatea de a satisface aceste cerinţe.

În acest sens, să-mi fie permis să adresez un apel episcopilor confraţi să vină în întâmpinarea necesităţilor noastre, de exemplu, susţinându-ne în construirea de noi seminarii. Mereu rămâne adevărat faptul că, "în virtutea catolică, fiecare parte a Bisericii îşi aduce darurile proprii celorlalte părţi şi întregii Biserici, astfel încât întreaga Biserică şi fiecare parte cred cu aportul tuturor, care sunt în comuniune unele cu altele, iar prin eforturile lor se îndreaptă spre plinătatea unităţii" (Lumen Gentium 13).

Cu privire la seminarii, pentru mine este o obligaţie de conştiinţă să atrag atenţia voastră asupra faptului că Biserica greco-catolică din România, deşi este declarată liberă, nu şi-a primit bisericile, seminariile sale, care în anul 1948 le aparţineau. Acum nu au loc nici pentru celebrarea cultului divin, nici pentru pregătirea viitorilor preoţi.

Cu privire la abundenţa vocaţiilor, episcopii din România intenţionează să facă un dar din ele şi altor biserici (dieceze) care au nevoie.

Să mulţumim lui Dumnezeu, Stăpânul istoriei, care ne-a asistat în aceşti ani grei, marcaţi de lipsa libertăţii religioase şi civile.

Exprimăm speranţa vie că Biserica noastră întărită de puterea Domnului Înviat, va găsi tăria necesară pentru a depăşi cu răbdare şi iubire şi dificultăţile actuale.

Nu pot încheia, şi aceasta este o onoare pentru mine, fără a exprima în numele tuturor episcopilor din România mulţumirea noastră de a fi rânduit pentru toate diecezei de rit latin şi de rit oriental, episcopi proprii care acum pot, pentru prima dată, să se constituie Conferinţă Episcopală şi să lucreze unite şi în domeniul formării noilor preoţi.

Petru Gherghel, episcop de Iaşi