Maria a trecut prin moarte sau pe altă cale?

(15 august)

Sfânta Fecioară Maria a cunoscut moartea naturală? A cunoscut separarea violentă a sufletului de trup? Ridicarea ei la cer a urmat legea universală a morţii şi învierii, sau mai curând legea iubirii care ar fi marcat întregul curs al vieţii umane dacă omul nu ar fi păcătuit? Pentru că "moartea - ne spune apostolul Paul- este rodul păcatului" (Rom 6,23). Maria, care nu a cunoscut nici un păcat, nici pe cel strămoşesc, nici pe cel actual, nu trebuia să fie scutită de moarte? Şi totuşi Cristos, care nici nu putea fi acuzat de păcat, asemenea nouă întru toate, afară de păcat, a suferit moartea crudă a crucii. Da, a murit, dar nu de moarte naturală, ci violentă. Şi a îndurat-o de bună voie. El, care nu a cunoscut păcatul, "s-a făcut păcat pentru noi" (2Cor 5,21). Moartea sa a fost într-adevăr datorită păcatului, chiar dacă în acelaşi timp este victorie asupra morţii păcatului.

Fecioara din Nazaret, prin harul lui Dumnezeu este liberă de păcat şi de consecinţele sale, de la începutul şi până la sfârşitul vieţii, de la intrarea sa în lume şi până la plecarea sa pentru Cer. Această plecare a fost un ultim act de Iubire, ultima dăruire lui Dumnezeu, aşa cum ar fi fost pentru orice om, dacă Adam nu ar fi păcătuit. Creată de Iubirea Tatălui prin victoria Iubirii în istoria umană, înaintând pe aceeaşi cale a Iubirii prin dăruire de sine, prin slujire, ultima clipă a vieţii sale pământeşti a fost un extaz al Iubirii, în care trupul ei spiritualizat de Duhul Sfânt, devine invizibil ochilor noştri; este un trup eliberat de condiţia vieţii pământeşti, de aparenţele sensibile şi de moartea fizică pentru a participa la condiţia vieţii cereşti. Ridicarea ei la Cer a însemnat trecerea de la ceea ce este stricător la nestricător, de la starea de jos la starea de glorie, de la slăbiciune la putere, de la trupul fizic la un trup spiritualizat.

Însă această trecere de la viaţa pământească la Cer nu este decât o încoronare a unei continue înălţări a existenţei sale pământeşti la Dumnezeu.

Mereu plină de har, din prima clipă a zămislirii sale neprihănite, nu avea alt impuls decât acela de a-l căuta pe Dumnezeu în toate. Mereu plină de har, într-o iubire care creştea pe măsura capacităţilor sufletului ei, Maria era ca un trandafir care, puţin câte puţin se deschide în toată frumuseţea şi splendoarea sa, dar nu pentru ca apoi să se veştejească şi să cadă pe pământ. Atingând împlinirea, ea a fost purtată în cer pentru a rămâne floarea veşniciei tinereţi şi a divinei străluciri, în sufletul şi în trupul ei.

Punctul final al operei răscumpărării realizată de Isus Cristos este să ajungă la Tatăl. Maria "este prima ridicată", şi nu "se înalţă".

Conciliul Vatican II în Constituţia despre Liturgia sacră, spune că "în Maria Biserica admiră şi preamăreşte rodul sublim al răscumpărării, şi în ea contemplă cu bucurie, ca într-o imagine preacurată, ceea ce ea doreşte să fie" (Sacrosanctum Concilium 103).

Destinul Mariei este destinul nostru, al tuturor. În ea descoperim viitorul nostru; asemenea ei, şi noi "vom fi mereu în Dumnezeu". Să ne mângâiem cu această veste!" (1Tes 5,11).

Suntem în faţa unui mister care ne obligă să privim în trecut (adică în direcţia evenimentului fundamental reprezentat de Învierea lui Cristos), dar care ne proiectează şi în viitor, care este viitorul nostru. Între acestea două se află prezentul ca timp eficace al mântuirii, în care aşteptarea pasivă este exclusă.

Celebrând acum misterul Mariei, ridicată în Slava Tatălui, suntem chemaţi cu insistenţă să parcurgem nu calea morţii, ci o altă cale: calea Iubirii. care ne poartă la deplina unire cu Dumnezeu.

Pr. Isidor Chinez