Fericitul Ieremia

În ziua de 30 octombrie 1983, în măreaţa Piaţa "San Pietro" din Roma, într-un cadru deosebit de solemn, în prezenţa unei mari mulţimi de credincioşi din toată lumea şi a unui mare sobor, papa Ioan Paul al II-lea a proclamat de fericit pe un fiu al poporului român, originar din Moldova, pe călugărul franciscan capucin Ieremia Valahul.

Cu această ocazie, în cuvântarea sa, papa a ţinut să spună în limba română: "Adresându-vă vouă, românilor, mă bucur că aţi cerut să fie aşezată această făclie aprinsă în candelabru. Voi aţi descoperit mesajul său şi v-aţi unit în jurul persoanei lui, care sintetizează şi exprimă tradiţia voastră creştină împreună cu aspiraţiile voastre. În istoria poporului vostru de două mii de ani, aşa de bogată în atâtea valori de credinţă, Ieremia Valahul este primul român care se ridică oficial la gloria altarelor catolice. El care în viaţa sa a realizat o sinteză armonioasă între patria naturală şi cea adoptivă, să contribuie acum, când e proclamat fericit, la promovarea păcii între naţiuni şi la unitatea creştinilor, arătând cu exemplul său drumul principal, adică: dragostea activă dintre fraţi!".

Din cele şase titluri de lucrări scrise de el, din analele Ordinului franciscan-capucin şi din actele procesului de beatificare a lui Ieremia valahul, cunoaştem viaţa sa.

S-a născut la 29 iunie 1556, în localitatea Tatos (probabil Sasca), în părţile de nord ale Moldovei, din părinţii Costiaş Stoica şi Margareta Bărbat, agricultori şi creştini exemplari. Se simte chemat la viaţa monahală. Situaţia grea în care se aflau catolicii de la răsărit de Carpaţi în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, ca urmare a pătrunderii curentului husit şi apoi a celui protestant, nu i-a oferit tânărului Ioan Stoica posibilitatea intrării într-o mănăstire catolică pe meleagurile natale. Afinitatea de limbă l-a îndreptat spre Italia. Într-o zi de primăvară a anului 1578 bate la poarta mănăstirii San Eframo Vecchio din Neapole, a călugărilor franciscani capucini. După anul de ucenicie (noviciat) prescris de disciplina monahală, la 8 mai 1579 se angajează solemn să trăiască toată viaţa ca monah capucin în ascultare, sărăcie şi curăţie, sub numele de Ieremia. Timp de şase ani face ascultare exemplară în diferite mănăstiri din sudul Italiei. În 1585 e transferat la mănăstirea San Eframo Nuovo din Neapole, cu misiunea deloc uşoară de a îngriji pe fraţii bolnavi. Aici a rămas timp de 40 de ani, până la sfârşitul vieţii sale, la 5 martie 1625, împlinindu-şi ascultarea în mod eroic. Aşa rezultă din cele 147 depoziţii ale martorilor solicitaţi de autorităţile bisericeşti monahale, îndată după moartea sa. Fratele Ieremia s-a evidenţiat în viaţa de mănăstire ca un adevărat călugăr iubitor de sărăcie, umilinţă şi puritate sufletească. Timp de 35 de ani a purtat aceeaşi manta, iar răspunsul curent pentru trăirea în umilinţă era: "Să ne smerim ca să nu cădem!" Datorită sufletului său curat, era foarte iubit, îndeosebi de copii care, ori de câte ori îl vedeau pe străzile oraşului, dădeau buzna în jurul "bătrânului frate valah", care îi mângâia, le vorbea, îi lăsa să se joace şi apoi cântau împreună canţonete obişnuite în cinstea Madonei.

Deşi nu a făcut studii teologice ori profane savante, fratele Ieremia, atent şa şoaptele Duhului Sfânt, uimea pe toţi cu înţelepciunea şi sfinţenia sa. Era cunoscut ca animator de adevărată viaţă monahală. Se vorbea chiar de "Şcoala fratelui Ieremia", pentru faptul că, având aprobarea stareţului, aduna mai mulţi fraţi călugări, pentru citirea din Vieţile Sfinţilor, pentru rugăciune şi corectare frăţească.

Un exemplu de înţelepciune a sa practică ni-l oferă dialogul cu principesa de Stigliamo care, cunoscând renumele de sfinţenie al fratelui Ieremia, într-o zi îl întreabă:

- Spune-mi din ce este alcătuit sufletul?

- Sufletul e duh, nu se poate vedea, nici pipăi. Principesă, nu e nevoie să discutăm atât despre alcătuirea sufletului, ci mai degrabă să ne străduim a-l mântui printr-o viaţă creştinească râvnică; asta contează mai mult decât orice!

Trăirea monahală a fratelui Ieremia s-a evidenţiat în mod cu totul deosebit în slujirea aproapelui, mai ales a celor bolnavi, pentru care a înţeles să se dedice trup şi suflet, veghind zi şi noapte la căpătâiul lor cu toată răbdarea şi seninătatea, fapt pentru care a şi fost numit "Infirmierul erou". A îngrijit diferiţi bolnavi, de cele mai curioase şi grele boli. Pe unul l-a îngrijit cu tot devotamentul timp de patru ani. La moartea acestuia l-a deplâns spunând: "Sărmanul frate Martin, era plăcerea şi recreaţia mea!"

Părtaşi la onoarea care I s-a făcut prin declararea sa de fericit, vedem în aceasta îndemnul de a primi mesajul de caritate exemplară pe care n-l adresează, conform cu vocaţia noastră creştină, şi ne încredinţăm mijlocirii sale la Dumnezeu pentru o sfântă şi rodnică împlinire.

Pr. Prof. Anton Despinescu