Când şi cum sărbătorim Paştele?

Învierea lui Cristos este cel mai mare şi mai important eveniment din istoria sfântă a mântuirii şi piatra de temelie a credinţei creştine, eveniment pe care întreaga Creştinătate îl străbate la Paşte.

Termenul Paşte, care provine din ebraicul pesah (greceşte şi latineşte = pascha), înseamnă trecere, atât "trecerea peste" cât şi "trecerea prin". Aşa cum evreii, prin "trecerea peste" caselor lor a îngerului distrugător (Când Dumnezeu a trimis a zecea plagă: cf. Ex 11) şi prin "trecerea" Mării Roşii, au fost eliberaţi din robia egipteană, tot astfel şi Isus, prin "trecerea" sa prin marea agitată a suferinţelor şi morţii, a eliberat lumea de păcat şi a introdus noul Popor al lui Dumnezeu în comuniunea de har cu Tatăl în Sfântul Duh. De aceea Sfinţii Părinţi ai Bisericii vorbeau despre sărbătoarea Paştelui folosind cele mai frumoase expresii: "ziua cea mare", "sărbătoarea sărbătorilor", "ziua preafericită", "regina sărbătorilor", etc.

Chiar de la început, după coborârea Duhului Sfânt, la Rusalii, creştinii au simţit nevoia de a celebra sărbătoarea Paştelui. În mod sigur, ei prăznuiau acest mare şi sfânt eveniment în fiecare duminică. Răstignit, mort şi înmormântat, în ajunul unei zile de sâmbătă, Cristos a înviat din morţi în dimineaţa "primei zile a săptămânii" (cf. Mt 28,1; Mc 16,2; Lc 24,1; In 20,1). Această zi va dobândi îndată un nume nou: duminică, "ziua Domnului" (Ap 1,10). În această zi creştinii se adunau pentru "frângerea pâinii" (Fap 20,7), cinsteau Învierea Domnului şi se uneau cu Cristos prin Sfânta Euharistie.

Se pare că tot la începutul Bisericii, Paştele creştin era sărbătorit şi anual, nu numai săptămânal. O indicaţie în acest sens ne oferă Sf. Apostol Paul: "Cristos, Mielul nostru de Paşte a fost jertfit! Să celebrăm, aşadar, sărbătoarea, nu cu plămădeala cea veche, cu plămădeala răutăţii şi a perversităţii, dar cu pâinile nedospite ale curăţiei şi ale adevărului" (1Cor 5,7-8). Totuşi, Sf. Paul nu precizează dacă sărbătoarea Paştelui era celebrată anual, săptămânal, sau poate în tot cursul vieţii creştinului.

Începând din sec. al II-lea există documente sigure cu privire la celebrarea anuală a Paştelui creştin. În acest timp apar în sânul Bisericii controverse serioase referitoare la data celebrării Paştelui, dovadă că acest important eveniment era comemorat de întreaga creştinătate. Bisericile din Asia Mică, invocând tradiţiile moştenite de la Sfinţii Apostoli Filip şi Ioan, celebrau Paştele la 14 Nisan, exact când cădea Paştele evreilor, indiferent în ce zi a săptămânii ar fi căzut, ceea ce făcea ca mulţi creştini să urmeze şi obiceiurile iudaice, inclusiv jertfirea mielului pascal. Practic, aceste Biserici celebrau misterul morţii Domnului (Paştele Crucii). Nu ştim dacă şi când sărbătoreau şi misterul Învierii (Paştele Învierii). Partizanii aceste practici au fost denumiţi quatordecimani, deoarece celebrau Paştele la 14 Nisan. Biserica Apuseană, în frunte cu Biserica Romei, bazându-se pe tradiţiile moştenite de la Sfinţii Apostoli Petru şi Paul, sărbătoreau moartea Domnului (Paştele Crucii) în vinerea cea mai apropiată de 14 Nisan, iar Învierea Domnului (Paştele Învierii) în duminica următoare, care cădea totdeauna după 14 Nisan.

Aceste deosebiri cu privire atât la data, cât şi la conţinutul sărbătorii Paştelui au dat naştere, la vremea respectivă, la discuţii şi controverse aprinse între Biserica Romei şi Bisericile din Asia Mică, controverse care erau pe punctul de a duce chiar la ruperea comuniunii ecleziale.

În anul 325, la Niceea, a avut loc primul Conciliu ecumenic. Cu acel prilej a fost luată în discuţie şi problema datei privind celebrarea paştelui şi s-a stabilit următorul principiu: Paştele se va sărbători în fiecare an în duminica imediat următoare după echinocţiul de primăvară.

Secole de-a rândul, întreaga Creştinătate a comemorat Învierea lui Cristos la aceeaşi dată. Acordul acesta a durat până în anul 1582, când a fost introdus calendarul gregorian, adoptat de toate Bisericile Apusului. Bisericile răsăritene au refuzat, din motive confesionale, să adopte noul calendar. Aşa se explică de ce, de cele mai multe ori, cele două Biserici celebrează Învierea Domnului în duminici diferite.

Totuşi, nu este neapărat important când celebrăm Paştele, mai important este cum îl celebrăm, cu ce spirit îl celebrăm. Prim patima, moartea şi învierea sa, Cristos a învins păcatul şi a adus tuturor oamenilor Răscumpărarea. "Mielul a răscumpărat turma. Cristos, Mielul nepătat, i-a reconciliat pe păcătoşi cu Tatăl" ("Dintr-un Imn Pascal"). Omul a fost smuls din ghearele morţii şi redat vieţii; a fost eliberat de sub stăpânirea păcatului şi redat Iubirii. Să ne supunem puterii lui Cristos. Omul contemporan, cu cât descoperă mai mult structurile vechi ale păcatului, cu atât mai mult trebuie să se supună puterii răscumpărătoare a Mântuitorului. Să ne convertim cu sinceritate, să înviem sufleteşte; să "trecem" de la moartea păcatului la viaţa dumnezeiască a harului. Fiecare creştin să râvnească la "cele de sus, unde şade Cristos de-a dreapta lui Dumnezeu" (Col 3,1). "Să prăznuim sărbătoarea (Învierii) nu cu plămădeala cea veche, cu plămădeala răutăţii, dar cu pâinile nedospite ale curăţiei şi ale adevărului" (1Cor 5,7-8).

Isuse Cristoase, care pe lemnul Crucii ai îmbrăţişat întreaga lume, de ieri, de azi şi de mâine, fă ca ea să devină nouă prin Sfânta Învierea Ta. Fă ca fiecare om să învie sufleteşte şi să se supună numai puterii Tale răscumpărătoare!

Pr. Ioan Tamaş