Lupta spirituală

Poate ne sperie, sau ne indispune cuvântul "luptă"- luptă spirituală- şi am prefera un alt cuvânt cu o rezonanţă mai plăcută, să zicem "întrecere", cu referinţă la lumea sportului, dar oricare ar fi cuvântul folosit, în spatele lui se ascunde una şi aceeaşi realitate: viaţa este o luptă.

Din momentul în care omul a decăzut din starea fericirii primare, ca urmare a păcatului strămoşesc, viaţa spirituală este o luptă care inspiră teamă tuturor celor angajaţi la întrecerea ce vizează câştigarea nepreţuitului premiu, care nu este altul decât cerul (cf. 1Cor 9,24-27).

Totuşi, în această luptă inevitabilă, Cristos s-a avântat în fruntea tuturor ca un conducător iscusit, repurtând pentru sine, ca şi pentru toţi cei care îl vor urma curajos, victoria definitivă: Cristos a sfărâmat capul şarpelui infernal împlinind profeţia din Geneză 3,15: "Duşmănie voi pune între tine şi femeie, iar tu îi vei înţepa călcâiul". Cristos l-a învins pe diavol, în trei rânduri respingându-i amăgitoarele-i ispite din pustiu (Mt 4,1-11). Cristos şi-a desăvârşit victoria pe stâlpul infam al crucii, triumfând prin Învierea sa asupra stăpânitorului lumii acesteia, care, aşa cum citim în Evanghelia sfântului Ioan 14,30: "Nu este nici o putere".

Victoria sa este în acelaşi timp şi victoria noastră, motiv pentru care trebuie să fim plini de curaj. Însuşi Cristos prin cuvintele sale motivează curajul care trebuie să ne caracterizeze în timpul luptei spirituale: "În lume veţi avea necazuri, dar aveţi încredere, căci eu am biruit lumea!"

Sf. Paul, experimentând bucuria victoriei lui Cristos, nu ezită să exclame: "Să-i mulţumim lui Dumnezeu, care ne dă biruinţă prin Domnul nostru Isus Cristos" (1Cor 15,57).

Victoria repurtată de Cristos a fost totală în persoana Sfintei Fecioare Maria, creatura privilegiată, neprihănită în zămislire, prezervată de păcatul strămoşesc, şi de oricare alt păcat personal, pe deplin sustrasă influenţei şi dominaţiei diavolului.

Nu sunt mai puţin demne de admirat victoriile câştigate de sfinţi, victorii care şi-au cerut obolul lor în jertfe şi răni.

În lupta spirituală, un rol deosebit, covârşitor, îl joacă harurile lui Dumnezeu, şi dintre toate, harul statorniciei. Sf. Paul dă mărturie, fără să fie cuprins de orgoliu, despre harul lui Dumnezeu care a înfăptuit în el "toată lucrarea cea bună" (1Cor 15,10). "Am luptat lupta cea bună, mi-am îndeplinit misiunea, am rămas statornic; de acum, nu-mi mai rămâne altceva decât să primesc cununa dreptăţii" (2Tim 4,7-8). El ne adresează tuturor invitaţia de a-l imita, amintindu-ne că fără efort şi energie, victoria nici măcar nu poate fi întrezărită: "Nu ştiţi oare că cei care aleargă în stadion, toţi aleargă, dar unul singur ia premiul?! Alergaţi în aşa fel încât să-l câştigaţi!" (1Cor 9,24). În lupta spirituală nu este exact ca pe stadion: toţi trebuie să alerge în aşa fel încât toţi să obţină premiul. De aceea trebuie să ne impunem exerciţii ascetice, care au o justificare cu totul diferită de aceea a alergătorilor de pe stadion; în cazul nostru este în joc mântuirea noastră veşnică. "Luptătorii se supun de bună voie la tot felul de înfrânări; ei procedează astfel în vederea unei cununi pieritoare, noi însă în vederea uneia nepieritoare" (1Cor 9,25).

Apostolul, plin de curaj, afirmă: "aşadar, eu alerg, dar nu la voia întâmplării; lupt cu pumnii dar nu lovesc în vânt" (1Cor 9,26).

Adversarul pe care sfântul Paul îl are în vizor, este înainte de toate trupul pe care are grijă să-l trateze cu asprime şi să-l ţină sub stăpânire (cf. 1Cor 9,27), dar, pe lângă trup, şi tot ceea ce se poate numi complexul tendinţelor rele. Faţă de trup, atunci când el joacă rolul inamicului, ca şi faţă de aceste tendinţe rele, trebuie să luăm poziţie, aceeaşi poziţie pe care au luat-o toţi cei "care aparţin lui Cristos", şi care, în virtutea acestei apartenenţe, "şi-au răstignit trupul cu toate patimile şi dorinţele lui" (Gal 5,24).

Aceasta este lupta care se impune s-o purtăm unul fiecare dintre noi. Ea are un impregnat caracter personal. Toţi suntem obligaţi să ne dominăm trupul, să ne controlăm dorinţele, să le dirijăm şi să le punem în slujba lui Cristos. E necesar să rupem acele prietenii vechi, de care vorbeşte Sf. Augustin în "Confesiunile" sale, să ne desprindem din lumea păcatului de care suntem mereu înconjuraţi şi asaltaţi. Toate acestea nu sunt posibile decât în virtutea unei constante mortificaţii voluntare de la lucrurile permise, prin care sufletul dobândeşte asupra trupului tăria necesară pentru a evita păcatul şi a se îndrepta spre Dumnezeu. Asceza corporală singură nu ajunge, ea este doar o parte a ascezei creştine. Pe de altă parte, ştim bine că Sf. Paul nu ne cere să torturăm trupul, dar să-l transformăm într-un bun şi de folos slujitor. Acolo unde asceza corporală lipseşte, şi sfinţenia adevărată lipseşte. Apostolul Paul intuieşte şi un alt pericol: acela de a fi descalificat: "Îmi asupresc trupul şi îl subjug, ca nu cumva, după ce le-am predicat altora, eu însumi să fiu înlăturat" (1Cor 9,27). Asceza este un grav avertisment pentru noi, care căutăm să fim credincioşi lui Dumnezeu. El însuşi ne înarmează pentru luptă, oferindu-ne "centura adevărului, platoşa dreptăţii, scutul credinţei, coiful mântuirii, spada duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu" (Ef 6,14-17).

Pr. Pavel Chelaru