Calea Crucii

Cunoscuta devoţiune creştină "Calea Crucii" vrea să mediteze drumul făcut de Isus Cristos în Vinerea Sfântă spre Golgota, purtând crucea.

Originea devoţiunii se află în pelerinajul la locurile sfinte pe unde a trecut Domnul. Îndată după apariţia primelor comunităţi creştine.. La început, era o simplă revedere a locurilor unde s-a înfăptuit Mântuirea. După unele tradiţii, este o devoţiune practicată de Fecioara Maria după Învierea lui Isus. "Calea Crucii" devine, în secolele următoare, o adevărată procesiune pe străzile Ierusalimului, aşa cum ne mărturisesc Sf. Iustin şi alţi autori creştini. După ocuparea de către turcii seluizi a locurilor sfinte, pelerinajul a fost posibil abia în timpul cruciaţilor. Aceştia, întorcându-se de la locurile sfinte, iau cu ei diferite fragmente din monumente, drept amintire. Cruciaţii vor crea în secolele XII-XIII tablouri reprezentând locurile sfinte pe care le-au văzut. Toate acestea formează aşa-numita devoţiune "Micul Ierusalim". Primele staţiuni, care să amintească strict de drumul parcurs de Isus cu crucea, au fost ridicate la Bologna, la biserica Sf. Ştefan în sec. V (cinci staţiuni). Seria întreagă de staţiuni s-a introdus începând cu secolul XV în Spania. Preluând în 1342 paza şi îngrijirea locurilor sfinte, călugării franciscani vor introduce devoţiunea în bisericile lor. Sfântul Leonard de la Portul Mauricius (sec. al XVIII-lea) a entuziasmat cu predicile sale pe credincioşi, de aceea este cunoscut ca "Predicatorul Căii Crucii" şi se spune că între 1731-1751 a ridicat peste 572 de staţiuni. Papa Clement al XII-lea, reglementează, în 1731, privilegiul ridicării staţiunilor pentru "Calea Crucii".

Papa Inocenţiu al XII-lea, în 1694 şi Benedict al XIII-lea în 1726 vor stabili ca indulgenţele legate de devoţiune să fie extinse pentru toţi cei ce meditează "Calea Crucii" în faţa staţiunilor.

Numărul staţiunilor şi subiectul lor varia de la un loc la altul. În sec. XVI cărţile de rugăciune le fixează la 14, număr la care tradiţia populară le va menţine. Cât priveşte subiectul, se cunoaşte că la Ierusalim, pe lângă staţiunile de pe Via Dolorosa au mai existat şi altele: Casa lui Irod, Piscina Probatica, etc., iar numărul căderilor a variat de la 1 la 7; întâlnirea cu Veronica fiind introdusă mai târziu.

Nici arta nu rămâne străină de teama Pătimirii Domnului. Artiştii vor să descopere sensul personal şi special al Mântuirii: începând cu sec. al XIII-lea sunt compuse în Germania şi Franţa, lucrări dramatice, care au ca text Evanghelia, cunoscute sub numele de "Patima Domnului". La Benediktbeuren în Germania apare "Planctus Mariae" (Plângerea Mariei), tradiţie care se extinde la Siena şi Padova din Italia şi Spania. De menţionat este şi votul catolicilor din Oberammergau (R.F.G.) de a reprezenta pe viu, la zece ani odată, Patima Domnului. Tot aici este şi un muzeu pe această temă.

Pictura şi sculptura s-au străduit să reprezinte suferinţele Mântuitorului prin capodopere de artă şi de credinţă.

În muzică este cunoscută secvenţa "Stabat Mater" (Stătea Maica Îndurerată) în compoziţii minunate, realizate de cei mai mari compozitori; Palestrina, Pergolesi, Haydn, Schubert, Verdi...

Dar "Calea Crucii" este şi o capodoperă a evlaviei poporului creştin. Ea reuneşte în mod admirabil imagini, relatări, mişcări, opriri, rugăciuni, cântece..., care aprind inima de compasiune la ascultarea textelor evanghelice şi din tradiţia creştină. Având în centru figura lui Cristos, plin de maiestate, dar şi ascultător, atent faţă de alţii şi uitându-se pe sine, iubitor de oameni şi de Tatăl, "Calea Crucii" este în acelaşi timp o cale spre Cristos şi spre semeni.

Nu se poate pleca de la "Calea Crucii" fără a fi transformaţi. Pe "Calea Crucii" ne regăsim toţi păcătoşi, numai Cristos este Mântuitorul . Noi purtăm crucea păcatelor, căderilor, ruşinii, urii, cruzimii, indiferenţei şi morţii noastre. "Calea Crucii" este apoi calea fiecărui om: o urmează muncitorul, bolnavul, mama, tânărul, şomerul, preotul şi Biserica. Păşind după Cristos, înţelegem marea Lui Iubire faţă de noi, gravitatea păcatului nostru, recunoaşterea vinovăţiei noastre, nevoia de iertare şi de convertire.

Această devoţiune este tipică timpului de pocăinţă din Postul Mare. Se celebrează în mari acţiuni liturgice, urmate de omilie, de sf. Împărtăşanie.

Există însă şi o formă de "Calea Crucii personală", iniţiată de Romano Guardini, recomandată acelor suflete ce vor să înainteze pe calea perfecţiunii. Se foloseşte un text obişnuit, dar apoi, în faţa imaginilor, meditaţia se poate prelungi. Nu e legată de timp, şi se poate medita suferinţa şi iubirea lui Isus, răutatea oamenilor, propriile infidelităţi, curajul femeilor sfinte, durerea Mariei, puterea răscumpărătoare a Pătimirii. Astfel devine ocazia unei cercetări a cugetului şi o şcoală a Iubirii lui Isus.

În sfârşit, nu trebuie uitată posibilitatea dobândirii indulgenţei plenare, în condiţiile stabilite de Biserică.

Pr. Anton Budău