Lumânările în cultul creştin

În biserici, în faţa icoanelor Maicii Domnului, pe morminte, creştinii aprind lumânări. Am asistat în ultimele săptămâni la o adevărată feerie a lumânărilor aprinse la mormintele eroilor. Lumânarea ne-a însoţit în anii de întuneric cu lumina ei tremurândă ca şi inimile noastre, acum nu putem găsi un simbol mai grăitor pentru adevăratul timp de lumină pentru inimă şi suflet. Creştinii sărbătoresc la 2 februarie "Întâmpinarea Domnului" şi participă la această sărbătoare cu lumânări binecuvântate. Nu ar fi lipsită de interes, credem, o scurtă istorie a tradiţiei şi sărbătorii.

În Vechiul Testament nu avem indicii despre lumânări. Erau folosite doar candelele în care se ardea untdelemn de măslin. Lumânarea apare la romani nu numai pentru iluminat, dar şi pentru venerarea zeilor şi împăraţilor, ca şi în cultul morţilor. În epoca creştină lumânările se foloseau pentru "Lucernarium" (lumina folosită în timpul rugăciunii de seară), pentru procesiunile funebre, la mormintele martirilor, în faţa icoanelor şi relicvelor sfinţilor. În sec. al V-lea un mare număr de lumânări luminau bisericile, în special altarele. Din sec. al VII-lea lumânările sunt necesare la liturghie.

La baza acestei tradiţii stă în primul rând Cuvântul lui Dumnezeu:

La început Dumnezeu a creat lumina şi a văzut că era bună (Gen 1,3-5). Când Cristos s-a născut la Betleem, cerul s-a luminat (Lc 2,9). Magii sunt aduşi de lumina stelei (Mt 2,2-10). Duhul Sfânt a coborât asupra apostolilor sub chip de limbi de foc (Fap 2,2). În Noul Testament cuvântul "phos" = lumină apare de 73 de ori, iar variantele verbale şi adjectivale de 17 ori. Nu putem, desigur, să amintim două din aceste texte: Cristos spune: "Eu sunt lumina lumii" (In 8,12) şi ne cere: "Astfel să strălucească lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând ei faptele voastre bune, să-l preamărească pe Tatăl vostru din ceruri" (Mt 5,16). Deci Biblia se deschide cu lumina creaţiei (Gen 1-2) şi se termină în strălucirea luminii unei noi creaţii şi a noului Ierusalim (Ap 21).

Mărturisindu-ne credinţa în Cristos, noi îl numim "Fiul lui Dumnezeu, Unul născut... Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din Lumină".

Biserica a acceptat acest simbol în lumânarea pascală, în lumânarea de la botez, în lumânările de la altar, în cele folosite la diferite procesiuni, ca şi în lumânările ce se pun în jurul sicriului.

Lumina naturală păstrează tot simbolismul acumulat de secole. În timp ce aceea artificială sărăceşte simbolul. Credincioşii oferă lumânările cu credinţă în reculegere. Şi copiilor le place să aprindă şi să pună lumânări, învăţând de la părinţi să-l iubească pe Dumnezeu şi pe Maica Domnului.

Să învăţăm să dăm valoare spirituală acestor gesturi reconducând atenţia la:

- iluminând semnificaţia gestului cu care se restituie lui Dumnezeu darul luminii;

- împlinind cu răbdare şi devoţiune acest gest, neuitând intenţia cu care se face: cult şi cerere;

- rămânând în rugăciune şi contemplare tăcută în faţa imaginilor sfinte.

Neuitând că Dumnezeu este lumina adevărată, că adevărul e adevărul e lumina sufletului, că faptele bune sunt lumină şi căldură pentru aproapele.

Sărbătoarea "Întâmpinării Domnului" celebrată la 2 februarie este una dintre cele mai vechi sărbători creştine. Mărturii avem în Jurnalul de călătorie a Eteriei, o creştină din Spania care în sec. IV vizitează Ţara Sfântă. Creştinii se adunau la Sfântul Mormânt, unde ascultau Cuvântul lui Dumnezeu şi în mare bucurie luau parte la Sf. Liturghie. Împăratul Iustinian (565) a poruncit să se ţină această sărbătoare în tot imperiul.

În Apus sărbătoarea va intra destul de degrabă în liturghie. Un vechi antifonar dă mărturie că la Roma se făcea şi procesiune înainte de Sergiu I (701). Se pare că procesiunea a existat la Roma chiar înainte de Sărbătoarea propriu-zisă. Ea luase locul unei sărbători păgâne "amburbale", o procesiune cu lumânări în jurul oraşului la începutul lunii februarie.

După Ciril din Scitopolis, folosirea lumânărilor la Ierusalim a fost introdusă de o creştină: Icalia, matroană romană. Prima menţiune a caracterului penitenţial a procesiunii cu antifoanele "Lumen ad Revelationem" şi "Nunc Dimittis", o găsim în Pontificatul Romano-German din sec. al XII-lea.

Lumânările care se aprind în timpul cântului de introducere sunt simbolul lui Cristos lumina, şi al creştinilor, care trebuie să strălucească de lumina lui Cristos prin credinţă, speranţă şi iubire. Procesiunea este şi simbolul pelerinajului creştinilor spre ultima Întâlnire cu Cristos, atunci când vor fi conduşi de El în Împărăţia moştenită (Mt 25,34).

Pr. Anton Budău