Să vorbim despre speranţă

Suntem înclinaţi să credem că ceea ce defineşte cel mai mult viaţa noastră, este forţa credinţei. Acest lucru este desigur adevărat, înţelegând prin credinţă nu numai acel act personal de acceptare convinsă a tuturor adevărurilor revelate şi mărturisite ca atare de Biserică, ci şi acea putere tainică care-l determină pe om la un asemenea act.

Ceea ce însă oferă actului credinţei vigoare, stabilitate şi statornicie, este virtutea speranţei, ca forţă lăuntrică a omului în acţiune, conform valorilor fundamentale ale credinţei noastre creştine. În rândurile care urmează, nu intenţionăm să definim sau să aprofundăm sensul speranţei ca virtute teologală, ci doar să facem o prezentare generală a noţiunii de speranţă, ca sentiment religios trăit, dar şi ca element primar şi definitoriu pentru cel care crede. În acest sens, speranţa devine în egală măsură şi un element de noutate, atât la nivel de motivaţie interioară, cât şi ca forţă motrice. La acest lucru se referă Apostolul Paul, când scria Efesenilor: "Odinioară voi eraţi rupţi de Cristos... Voi nu aveaţi nici speranţă şi trăiaţi fără Dumnezeu, în lume" (2,12). Cu alte cuvinte, adevărata speranţă este numai aceea care se sprijină pe o motivaţie superioară, singura capabilă să transforme sentimentul în acţiune, iar acţiunea în faptă.

Uneori auzim declaraţii ca acestea: Nu mai am speranţă în nimeni şi nimic! Asemenea cuvinte sunt însă în realitate recunoaşterea unei crize de conştiinţă, în raportul nostru cu Dumnezeu, criză izvorâtă dintr-un moment de ezitare şi neîncredere în Cuvântul său.

La un asemenea moment de viaţă se referă Psalmistul printr-un gând de profundă spiritualitate biblică: "Doamne, adu-ţi aminte de cuvântul adresat slugii tale, prin care tu ai trezit speranţa mea" (119,49). În acest text, psalmistul introduce un element nou, a cărui menire este să îmbogăţească noţiunea de speranţă. Pentru el, speranţa nu este numai o virtute, al cărei obiect este Dumnezeu cel Atotputernic şi veşnic, ci, mai mult încă, Dumnezeu este acela care trezeşte în om sentimentul nobil al speranţei, îl face să crească şi să rodească pe terenul cel fertil al credinţei.

Plecând de la această consideraţie, putem vorbi de unele calităţi dinamice ale speranţei. Ea este înainte de toate creatoare, căci ea este aceea care deschide inima omului spre viitor şi-i înalţă cugetul pentru a trece la acţiune, asemenea patriarhului Abraham, care-şi părăseşte ţara, familia, prietenii, dând glas chemării tainice şi temerare adresată lui de Dumnezeu.

Speranţa este de asemenea virtutea devenirii noastre creştine de zi cu zi. Noi ne naştem creştini prin botez, însă devenim cu adevărat creştini prin participarea noastră conştientă la bunurile sacramentale şi prin alte gesturi şi fapte cotidiene, prin care îl descoperim pe Cristos, slujindu-l cu statornicie în noi şi semenii noştri, asemenea Apostolului Paul, care, luminat pe drumul Damascului, se angajează conştient şi definitiv în urmarea lui Cristos cu "speranţa vieţii veşnice", cum avea el să mărturisească lui Tit spre sfârşitul vieţii sale (Tit 1,2).

Speranţa este în egală măsură o şcoală a libertăţii, cuvânt care nu trebuie înţeles în mod vag şi nemotivat. Între timp, acest cuvânt a devenit un fel de şlagăr-standard, el însuşi ne zăpăceşte mai degrabă conştiinţele, decât ne oferă acea bucurie de viaţă izvorâtă din siguranţa zilei de azi şi de mâine. Un asemenea gând adresa Apostolul Paul creştinilor din Corint spre reflecţie: "Cel ce ară trebuie să are cu speranţă, iar cel ce treieră, trebuie s-o facă tot cu speranţă, în rodul său" (1Cor 9,10).

În sfârşit, speranţa este o armă de luptă pentru cel care crede. În acest sens, speranţa este un adevărat scut de apărare, sau un turn de veghe, a cărui menire este de a ţine conştiinţa mereu trează, asemenea fecioarelor din Evanghelie, care cu candela aprinsă aşteptau încrezătoare şi pline de speranţă venirea mirelui la miez de noapte. Astfel descrisă, speranţa este o virtute care ne învaţă numai la şcoala lui Isus: rădăcinile ei sunt puternic implantate în credinţă, în timp ce ramurile ei puternice şi benefice sunt dovadă ale slujirii noastre cotidiene. Ţinând cont de acest fapt, îndemnul lui Petru subliniază încă o dată cât de importantă este speranţa în viaţa creştină, ca forţă lăuntrică şi de acţiune: fraţii întotdeauna gata, să răspundeţi cu blândeţe şi bună-cuviinţă oricui vă întreabă de speranţa voastră" (1Pt 3,14).

Pr. prof. dr. Vladimir Petercă