Luni, 22 septembrie 2025 

Sfinţii Mauriciu şi însoţitorii

martiri

Spre mijlocul secolului al III-lea, Origene scria că noii adepţi ai creştinismului proveneau mai ales dintre grupările populare "dintre ţesători, piuari şi cizmari". Dar şi familiile burgheziei provinciale ofereau religiei lui Cristos noi credincioşi: avocaţi, magistraţi, funcţionari imperiali şi legionari îngroşau rândurile creştinismului. Prezenţa creştinilor în armată dezminţea suspiciunea că ei nu ar fi buni cetăţeni, chiar dacă unii dintre ei s-au opus prin obiecţiune de conştiinţă, atunci când a fost vorba, cum a fost în cazul lui Mauriciu şi al însoţitorilor, aparţinând legiunii tebane, nu de a apăra imperiul de duşmanii săi, dar propria credinţă în unicul Dumnezeu refuzând o jertfă adusă zeilor, echivalentă cu apostazia.

De altfel, mentalitatea creştinilor nu putea coincide cu cea păgână. Deşi respectuoşi faţă de legi şi leali faţă de imperiu, nu puneau patria pământească mai presus de toate. Un anumit dezinteres faţă de extinderea imperiului a fost adesea confundat cu aversiunea şi pedepsit cu o rigoare extremă. Dovada este în episodul care îi are ca protagonişti pe "primicerius" al legiunii tebane Mauriciu, pe "campidoctor" Exuperiu, pe "senator militum" Candidus şi pe toţi tovarăşii lor creştini, supuşi biciuirii şi apoi decapitaţi pentru că au refuzat să continue spre Gallia o expediţie de pedepsire împotriva creştinilor, sau (după o altă relatare) să sacrifice zeilor înainte de a porni împotriva rebelilor Bagaudi. Prima versiune este luată din Passio Acaunensium martyrum", scrisă de episcopul de Lyon Eucheriu pe la 450. Potrivit acestei povestiri Mauriciu şi însoţitorii aparţineau legiunii tebane, pe care Maximian Herculeus, asociat la guvernare în anul 286 drept coleg al împăratului Diocleţian, o transferase împreună cu alte trupe din Egipt în Gallia, pentru a stăvili răspândirea creştinismului. Ajunşi la Agaunum (actualul St-Maurice, în Vallese), lângă Martigny, Mauriciu şi însoţitorii n-au mai voit să continue dintr-un motiv destul de comprehensibil.

Maximian, după ce a dispus umilitoarea biciuire publică pentru recalcitranţi, a făcut să fie decapitată întreaga legiune (o mie de soldaţi; după Passio chiar şase mii, dar a fost vorba probabil de o cohortă). În ciuda aprecierii contrastante din partea cercetătorilor cu privire la Passio scrisă de episcopul Eucheriu, există mărturii foarte vechi despre cultul martirilor de la Agaunum, unde săpăturile făcute în anul 1893 au scos la iveală resturile unei bazilici primitive din secolul al IV-lea.

(Text preluat din cartea Sfântul zilei de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini
Edizioni Paoline, 1978. Traducere de pr. Iosif Agiurgioaei)

* * *

Clara de Castelbajac

În anul 1975, pe neaşteptate, Dumnezeu a chemat-o la sine pe Clara de Castelbajac, o tânără de 21 de ani. Aparent, viaţa sa a fost foarte simplă şi nimic nu prevedea puternica influenţă spirituală pe care o exercită în prezent asupra tinerilor. Pelerini din toată lumea merg la mormântul său şi cele două cărţi care s-au scris despre ea sunt fără încetare reeditate şi traduse în diferite limbi.

Vocaţia la fericire

O vocaţie excepţională la bucurie şi la fericire străbate întreaga sa viaţă. La 21 de ani, Clara spunea: "Când eram mică, mătuşile şi unchii mei îi spuneau mamei: "Este extraordinar cum Clara trăieşte bucuria lui Dumnezeu"; aşa spuneau despre mine până acum doi-trei ani. Este uşor să ai bucuria lui Dumnezeu când ai ce să mănânci, când cei din jur ţin la tine, când eşti bine spălat, iubit, hrănit, îngrijit. În acest caz nu e vorba despre bucuria lui Dumnezeu, este pur şi simplu bucuria de a trăi şi este deja mult. Bucuria lui Dumnezeu este când Dumnezeu ocupă un loc mai mare în inima ta decât toată partea omenească. Dacă prin bucuria ta în Dumnezeu înlături toate problemele sau le depăşeşti, atunci realizezi egalitatea: bucuria dumnezeiască, bucuria de a trăi". Ea conclude într-o scrisoare adresată părinţilor în 1974: "Continui să fiu în pace şi bucurie interioară. Îi iubesc pe toţi şi doresc să fac toată lumea fericită: aceasta trebuie să fie bucuria copiilor lui Dumnezeu. De mult o caut".

Născută în 1953, Clara şi-a petrecut primii ani de copilărie în Maroc, apoi în Franţa la Lauret. Încă de la naştere, mama sa a învăţat-o să facă semnul sfintei cruci şi ea a învăţat să vorbească o dată cu învăţarea primelor rugăciuni. La cinci ani şi jumătate face prima sfântă Împărtăşanie destăinuindu-i mamei sale dorinţa de a deveni sfântă. La şapte ani spunea: "Oferă lui Dumnezeu inima ta şi întreaga zi! Bineînţeles, altminteri ce rost au toate?" Grija sa pentru misiuni este constantă: "Mai târziu, vreau să fiu misionară. Este cea mai frumoasă dintre meserii întrucât se lucrează pentru bunul Dumnezeu şi pentru suflete". După terminarea liceului a studiat câteva luni la Facultatea de Litere de la Toulouse, după care a reuşit admiterea la Institutul de Restaurare din Roma (1972). Primul an a fost un timp mai dificil pentru ea, când credinţa i-a fost pusă la încercare, dar, nepierzându-şi încrederea în Dumnezeu, i-a ajutat şi pe cei din jur să fie credincioşi: "Aş vrea să dăruiesc fericire tuturor". În timpul ultimei vacanţe de Crăciun, pe când era în bucătărie, a spus mamei sale: "Sunt atât de fericită încât dacă aş muri acum, cred că voi merge direct în paradis, întrucât paradisul înseamnă a-l lăuda pe Dumnezeu, iar eu îl laud deja".

La sfârşitul lui decembrie 1974 doreşte să meargă în pelerinaj la Lourdes. Mama sa o însoţeşte. După o rugăciune profundă se reîntorc acasă, însă mama şi-a dat seama că ceva se petrece cu Clara. După câteva zile Clara cade bolnavă iar doctorii pun diagnosticul: meningo-encefalită. Boala se agravează. Neputând să se roage, le cere celor din jur să se roage cu voce tare. Dorinţa vieţii sale era de a-l lăuda pe Dumnezeu şi a-i face fericiţi pe cei din jur, a le dărui bucurie. Meritul său a fost acela că a înţeles şi a încercat să ne transmită că încrederea totală conduce la bucuria copiilor lui Dumnezeu, şi că vocaţia noastră la fericire poate şi trebuie să se realizeze parţial încă de pe pământ. Ea a plecat să-l laude continuu pe Domnul în seara zilei de 22 ianuarie 1975, iar de atunci chipul său luminos continuă să-i invite pe toţi, dar mai ales pe tineri, la bucurie şi fericire sub privirea lui Dumnezeu. În iunie 1986, după studiul dosarului trimis de Arhiepiscopia de Auch, Clara a fost declarată slujitoare a lui Dumnezeu de Congregaţia pentru Cauza Sfinţilor. Decretul de deschidere diecezană a anchetei canonice privind cauza ei de beatificare a fost deschis oficial la data de 10 februarie 1990.

Gabriela Enăşoae

("Lumina creştinului", 4/2002)

Alegeţi altă zi:

12345678910111213141516171819202122232425262728293031 Ianuarie Februarie Martie Aprilie Mai Iunie Iulie August Septembrie Octombrie Noiembrie Decembrie