Miercuri, 3 aprilie 2024 

Sfinţii Sixt I, al II-lea şi al III-lea

Papi

Numele de Sixt a fost purtat de către cinci papi, dintre care primii trei sunt cinstiţi ca sfinţi. Îi amintim împreună în ziua dedicată primului dintre ei, deoarece comemorarea lui Sixt al II-lea, unicul rămas în calendarul universal, este stabilită la 7 august, zi în care este amintit şi sfântul Caietan. Al şaselea papă (de unde poate şi numele său), sfântul Sixt I şi-a exercitat ministerul pontifical în două perioade: anii 115-117 şi anii 125-129. Tradiţia susţine că a fost un roman de pe via Lata, fiu al unui oarecare Pastore. Printre actele pontificatului său se amintesc interdicţia laicilor şi în special a femeilor de a atinge vasele sacre şi, pe de altă parte, invitaţia poporului de a-şi uni glasul propriu cu cel al celebrantului la cântarea textului "de trei ori sfânt" sau "Sanctus".

Este însă controversată prescrierea scrisorilor testimoniale pentru episcopii care se întorceau de la Roma, pentru a demonstra deplina lor comuniune cu scaunul lui Petru. Controversat este şi faptul că el a murit martir (tradiţia care îl afirmă este mai degrabă târzie), în timp ce pare confirmată prezenţa rămăşiţelor sale pământeşti la Alatri, unde au ajuns în mod miraculos, pentru că măgăriţa, care le ducea, nu a mai voit să-şi continue drumul.

Însă, este cu siguranţă martir Sixt al II-lea, papă de la 30 august 257 până la 6 august 258: conform prescrierii lui Valerian, care ameninţase cu decapitarea in loco şi confiscarea bunurilor episcopilor, preoţilor şi diaconilor, Sixt al II-lea este ucis împreună cu şase diaconi, în timp ce al şaptelea, sfântul Laurenţiu, l-ar fi urmat după câteva zile. Fiind înmormântat în cripta papilor din catacombele "Sfântul Calixt", a fost foarte renumit, după cum arată prezenţa numelui său în Canonul roman al sfintei Liturghii. Ponzio, autorul biografiei sfântului Ciprian, care menţionează şi el martiriul său, l-a definit "preot bun şi paşnic".

Sfântul Sixt al III-lea a trăit cu două secole mai târziu şi a fost papă din anul 432 până în anul 440. El a contribuit la definitiva înfrângere a pelagianismului, la care aderase el însuşi ca preot, înainte de a fi condamnat de către papa Zosim, şi pe care l-a combătut apoi cu atâta înverşunare, încât sfântul Augustin a trebuit să-l invite la moderaţie. A intervenit apoi pentru restabilirea comuniunii dintre sfântul Ciril din Alexandria şi Ioan din Antiohia.: "Fericitul Petru apostolul a transmis succesorilor săi ceea ce el a primit... Nu este mică munca şi preocuparea ce ne revin, pentru ca Biserica să fie fără pete şi fără riduri". A fost şi un papă constructor: lui i se datorează bazilica "Santa Maria Maggiore" şi terminarea şi extinderea altor biserici romane.

(Text preluat din cartea Sfântul zilei de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini
Edizioni Paoline, 1978. Traducere de pr. Iosif Agiurgioaei)

* * *

Fericitul Alois Scrosoppi - Slujitorul carităţii

Papa Ioan Paul al II-lea va beatifica duminică, 10 iunie, pe fericitul Alois Scrosoppi (1804-1884), fondatorul Congregaţiei Surorilor Providenţei, în Piaţa "Sfântul Petru" împreună cu alţi fericiţi.

Trecând pragul celui de-al treilea mileniu, am început o nouă etapă a vieţii noastre creştine, etapa noii evanghelizări. Călăuziţi şi luminaţi de învăţătura Conciliului Vatican II pe tot parcursul anului jubiliar, am mulţumit cu recunoştinţă Domnului pentru înfăptuirile sale mântuitoare, celebrând cu bucurie şi pasiune sfântă prezenţa sa în mijlocul nostru. Acum, revigoraţi de speranţă, ne orientăm cu încredere spre veacul viitor deschis deja de acest nou mileniu. Nu ştim ce anume ne pregătesc anii care urmează, dar de un lucru suntem absolut siguri: Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu şi Răscumpărătorul omului, este prezent în Biserica pe care o călăuzeşte cu braţ puternic, în Duhul Sfânt, spre împlinirile stării escatologice care va veni.

Întăriţi de credinţa care lucrează prin caritate şi luminaţi de Duhul adevărului ne orientăm conştient viaţa spre viitorul care ne aşteaptă, înrădăcinându-ne existenţa pe "astăzi"-ul permanent al prezenţei şi al lucrării răscumpărătoare a Domnului. Revigoraţi de această comuniune constitutivă a poporului lui Dumnezeu, voim să-l cunoaştem, să-l iubim şi să-l slujim pe Domnul, convinşi că numai el este împlinirea noastră. Toţi creştinii de orice stare şi grad ar fi sunt chemaţi la plinătatea vieţii creştine şi la perfecţiunea carităţii. Aceasta este calea normală a vieţii creştine, cale bătătorită statornic de sfinţii care ne-au precedat cu exemplul lor luminos. Unul dintre aceştia este şi fericitul Alois Scrosoppi (1804-1884), fondatorul Congregaţiei Surorilor Providenţei, care va fi canonizat de Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea la 10 iunie. Lui îi dedicăm acest articol, nutrind speranţa că exemplul său luminos ne va angaja în mod responsabil pe calea virtuţilor evanghelice.

A. Câteva aspecte biografice

Alois Scrosoppi s-a născut la 4 august 1805, la Udine (Italia), din părinţii Antonia Lazzarini şi Dominic Scrosoppi. Mama lui, Antonia, după moartea prematură a primului soţ, Francisc Filaferro (la 30 octombrie 1800), de la care a avut un fiu, pe Carlo Filaferro, s-a recăsătorit cu Dominic Scrosoppi, la 20 februarie 1802. Din această căsătorie s-au născut Giovanni Battista-Angelo (16 martie 1803) şi Luigi, supranumit în friulană Gigiút.

Fratele lor mai mare, frate vitreg, Carlo Filaferro, a urmat calea eclezială, fiind hirotonit preot-oratorian la 24 septembrie 1809, de către Mons. Rasponi. Anul 1809 fusese marcat deja de unele evenimente nespus de dureroase pentru Biserică: la 5 iulie fusese arestat şi făcut prizonier papa Pius al VII-lea de către împăratul Napoleon I, în timp ce la Udine episcopul consacrator al părintelui Carlo Filaferro era persecutat, umilit şi împiedicat să-şi desfăşoare ministerul episcopal, impunându-i-se pe deasupra şi domiciliul forţat. Acest climat de catacombe a devenit fermentul minunat al ministerului sacerdotal al părintelui Carlo Filaferro. Acesta, numai după un an de la hirotonire, la 15 mai 1810, a fost nevoit să părăsească Oratoriul din Udine, deoarece în acea zi fusese suprimată şi Congregaţia Oratoriană a sfântului Filip Neri de către acelaşi Napoleon.

În această ambianţă de persecuţie, părintele Carlo Filaferro, reîntors în sânul familiei, şi-a desfăşurat pe ascuns ministerul sacerdotal, slujind lui Dumnezeu şi aproapelui. Lui îi datorează educaţia umană şi spirituală cei doi fraţi mai mici, Giovanni Battista şi Luigi. Ambii vor ajunge preoţi, dar Luigi va activa până la vârsta de 50 de ani sub umbra luminoasă şi ocrotitoare a părintelui Carlo Filaferro, fiind colaboratorul său cel mai apropiat în conducerea Casei celor Părăsite.

Deosebindu-se încă din fragedă copilărie printr-un spirit tăcut, meditativ şi smerit, pentru el conta numai ceea ce trebuia să facă şi cui trebuia să slujească printr-o totală dăruire de sine. Caracterului interiorizat şi activ în acelaşi timp, i se adăuga o voinţă de granit şi o inimă sensibilă faţă de nevoile celor părăsiţi şi suferinzi. (va urma).

Pr. Eduard Ferenţ

("Lumina creştinului", 6/2001)

*

Slujitorul carităţii

Sfântul Alois Scrosoppi

(continuare din numărul trecut)

Duminică, 10 iunie, în Piaţa "Sfântul Petru", papa Ioan Paul al II-lea a canonizat cinci noi fericiţi: Alois Scrosoppi (1804-1884), fondatorul Congregaţiei Surorilor Providenţei; Agostino Roscelli (1818-1902), preot şi fondator al "Surorilor Imaculatei Concepţiuni"; Bernardo de Carleone (1605-1667), capucin terţiar; Tereza Eustochio Verzeri (1801-1852), fondatoarea "Fiicelor Sfintei Inimi a lui Isus"; Rebecca Pietra Ar-Rayčs de Himalaya (1832-1914) din Ordinul Maronit al "Sfântului Anton".

B. În Seminarul din Udine

Întărit de aceste însuşiri umane şi spirituale, Alois Scrosoppi s-a înscris împreună cu fratele său Ioan Battista, în toamna anului 1817, la cursurile umanistice predate în Seminarul din Udine. Ca inteligenţă, Alois era mai puţin dotat decât fratele său Ioan Battista, dar printr-o muncă susţinută a dobândit roade superioare inteligenţei sale naturale. În ultimele două cursuri teologice a reuşit "eminent" la toate materiile. Sârguinţa sa la studiu era calificată de superiori ca "maximă", iar comportarea în seminar a fost recunoscută drept "eminentă" în practicarea virtuţilor.

Pe scurt, în cei nouă ani de seminar, Alois Scrosoppi s-a remarcat printr-o aplecare constantă spre studiu şi printr-o comportare exemplară. La el nu s-a observat nici umbră de criză vocaţională. Harul, concentrarea purificatoare şi studiul constant asociat voinţei puternice de a-l urma pe Cristos pentru a deveni "o copie cât mai fidelă" a lui, l-au ferit de orice deviere de la drumul vocaţiei primite de la bunul Dumnezeu.

Timpul care-i rămânea liber îl dedica rugăciunii făcute în mult iubita biserică "Sfânta Maria Magdalena" sau conversaţiilor edificatoare întreţinute cu călugării filipini. Înainte de a primi ordinele majore, rectorul acelei biserici atestă că el a fost asiduu în practicile oratoriului şi că participase încă din copilărie la exerciţiile de pietate ale acelei biserici, apropiindu-se cu fervoare de sfintele sacramente ale Penitenţei şi Euharistiei în toate sărbătorile de peste an.

Să nu uităm că pe atunci nu era încă permisă împărtăşania cotidiană şi că, în afara duminicilor, sărbătorile de poruncă şi devoţiunile erau destul de numeroase, aşa încât putem deduce că Alois se apropiase de sfânta Euharistie cel puţin de două ori pe săptămână. Fiind statornic în urmarea vocaţiei, înainte de primirea diaconatului (22 septembrie 1826), cei care l-au examinat conform legilor în vigoare, l-au caracterizat astfel: "Optime in omnibus", foarte bun sub orice aspect.

Din punct de vedere practic era un fidel urmaş al tatălui său Dominic Scrosoppi: nu era uşor să găseşti un tip mai corect şi mai realist decât el. Avea picioarele adânc înfipte pe pământ, era nespus de practic şi de destoinic în toate.

Împodobit, aşadar, de virtuţi şi de calităţile umane necesare, Alois Scrosoppi a fost hirotonit preot la 31 martie 1827, în sâmbăta, numită pe atunci "Sitientes", în domul din Udine. Prima sfântă Liturghie a celebrat-o în Duminica Floriilor, în biserica "Sfânta Maria Magdalena". Alături, ca asistenţi, erau fraţii săi, părintele Carlo Filaferro şi Don Ioan Battista. Ne putem imagina bucuria care inunda inimile mamei Antonia şi a tatălui Dominic Scrosoppi, prezenţi la acest moment unic din viaţa unui nou preot. Părintele Alois îşi începea astfel ministerul său sacerdotal în semnul lui Isus cel răstignit.

Ca statură era puţin mai înalt de un metru şi şaptezeci, avea o constituţie slabă, dar robustă, cu obrajii trandafirii şi pomeţii reliefaţi uşor. În interior, în taina fiinţei sale, ardea o dorinţă vie de a deveni şi de a trăi ca un preot sfânt, un preot simplu şi luminos, dăruit cu totul "căpitanului său, Cristos", spre slujirea Tatălui ceresc şi a fraţilor săi de pe pământ, mai ales a celor umili, săraci şi suferinţi.

Pr. Eduard Ferenţ

("Lumina creştinului", 7/2001)

Alegeţi altă zi:

12345678910111213141516171819202122232425262728293031 Ianuarie Februarie Martie Aprilie Mai Iunie Iulie August Septembrie Octombrie Noiembrie Decembrie