RITUALUL CELEBRĂRII CĂSĂTORIEI

[Cuprins]

NORME INTRODUCTIVE

I. Însemnătatea şi demnitatea sacramentului Căsătoriei

1. Legământul Căsătoriei, prin care un bărbat şi o femeie hotărăsc de comun acord să trăiască toată viaţa împreună ^[1], îşi trage forţa şi tăria din creaţie, dar pentru creştini el este ridicat la o demnitate şi mai mare, având în vedere faptul că se numără printre sacramentele noii alianţe.

2. Căsătoria ia fiinţă prin legământul conjugal sau prin consimţământul irevocabil al soţilor, prin care ei în mod liber se dăruiesc şi se acceptă reciproc. Atât unirea deosebită dintre bărbat şi femeie, cât şi binele copiilor cer fidelitatea deplină a soţilor, precum şi unitatea indisolubilă a legăturii ^[2].

3. Prin însăşi natura lor, Căsătoria şi dragostea dintre soţi sunt orânduite în vederea procreării şi educării copiilor, şi prin aceasta îşi află încoronarea lor supremă ^[3], copiii fiind darul cel mai preţios al Căsătoriei şi contribuind în cea mai mare măsură la binele părinţilor înşişi.

4. Comuniunea intimă de viaţă şi iubire, prin care soţii "nu mai sunt doi, ci un singur trup" ^[4], a fost întemeiată de Dumnezeu Creatorul, a fost prevăzută cu legi proprii şi înzestrată cu acea binecuvântare care a fost singura ce nu s-a pierdut prin pedeapsa păcatului strămoşesc ^[5]. Prin urmare, această legătură sfântă nu depinde de bunul plac al oamenilor, ci de întemeietorul Căsătoriei, care a voit să o înzestreze cu valori şi scopuri deosebite ^[6].

5. Cristos Domnul, făcând o nouă făptură şi reînnoind toate ^[7], a voit să fie readusă Căsătoria la forma şi sfinţenia dintru început, astfel încât ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă ^[8] şi, pentru a exprima mai clar şi a face mai uşoară această alianţă inseparabilă a Căsătoriei după modelul alianţei sale nupţiale cu Biserica, a ridicat-o la demnitatea de sacrament ^[9].

6. Prin prezenţa sa, a binecuvântat şi a bucurat nunta din Cana, prefăcând apa în vin, prevestind astfel ceasul noului şi veşnicului legământ. "După cum Dumnezeu i-a ieşit odinioară în întâmpinare poporului său cu un legământ de iubire şi fidelitate, tot astfel, acum, Mântuitorul oamenilor" ^[10] se oferă ca mire Bisericii, încheind cu ea legământul în misterul său pascal.

7. Prin Botez, adică prin sacramentul credinţei, bărbatul şi femeia sunt inseraţi o dată pentru totdeauna în legământul lui Cristos cu Biserica; astfel, comuniunea lor conjugală este asumată de iubirea lui Cristos şi este înzestrată cu puterea jertfei sale ^[11]. Această nouă condiţie are următoarea consecinţă: "Căsătoria valabilă a celor botezaţi este întotdeauna un sacrament" ^[12].

8. Prin sacramentul Căsătoriei, soţii creştini semnifică misterul unităţii şi iubirii rodnice dintre Cristos şi Biserică şi iau parte la el ^[13]; de aceea, atât în îmbrăţişarea vieţii conjugale, cât şi în primirea şi educarea copiilor ei se ajută reciproc spre a se sfinţi, şi au în sânul poporului lui Dumnezeu un loc şi un dar propriu ^[14].

9. Prin acest sacrament, Duhul Sfânt face ca, aşa cum Cristos a iubit Biserica şi s-a dat pe sine pentru ea ^[15], tot astfel, şi soţii creştini, egali în demnitate, să se străduiască să-şi întărească şi să-şi anime căsătoria lor, prin dăruirea reciprocă şi prin dragostea neîmpărţită care provine din izvorul iubirii divine, întrucât, punând împreună cele divine şi cele umane, şi la bine şi la rău, să fie fideli şi cu trupul, şi cu gândul ^[16] şi, mai presus de toate, să rămână străini de orice adulter şi divorţ ^[17].

10. Trăirea autentică a iubirii conjugale, precum şi întreaga structură a vieţii de familie, fără a subestima celelalte scopuri ale Căsătoriei, tind să-i dispună pe soţii creştini să colaboreze cu tărie sufletească cu iubirea Creatorului şi Mântuitorului, care prin ei îşi sporeşte şi îşi îmbogăţeşte neîncetat familia ^[18]. Astfel, încrezători în providenţa divină şi cultivând spiritul de sacrificiu ^[19], îl preamăresc pe Creator şi tind spre perfecţiunea în Cristos atunci când îşi îndeplinesc menirea de a procrea cu simţ de răspundere generos, uman şi creştin ^[20].

11. Dumnezeu, care i-a chemat pe soţi la Căsătorie, continuă să cheme în Căsătorie ^[21]. Cei care se căsătoresc în Cristos devin capabili să celebreze cu folos în credinţa cuvântului lui Dumnezeu misterul unirii lui Cristos şi al Bisericii, să trăiască în mod concret şi să dea mărturie publică în faţa tuturor. Căsătoria dorită, pregătită, celebrată şi trăită în lumina credinţei este aceea "pe care Biserica o încuviinţează, jertfa euharistică o confirmă, binecuvântarea o sigilează, îngerii o proclamă, Tatăl o ratifică... Un jug pe care doi credincioşi îl poartă într-o singură speranţă, o singură disciplină, o singură slujire! Amândoi fraţi, amândoi transformaţi, fără vreo deosebire a sufletului şi a trupului. Şi de ce nu, doi într-un singur trup: unde trupul e unul, unul este şi sufletul" ^[22].

12. Pregătirea şi celebrarea Căsătoriei, care îi priveşte, în primul rând, pe înşişi viitorii soţi şi familia lor, revine, având în vedere grija pastorală şi liturgică, episcopului, parohului şi vicarilor acestuia şi, într-un fel, întregii comunităţi bisericeşti [23].

13. Având în vedere normele sau indicaţiile pastorale stabilite eventual de conferinţele episcopale cu privire la pregătirea mirilor sau la îngrijirea pastorală a Căsătoriei, e de datoria episcopului să reglementeze celebrarea şi grija pastorală a sacramentului în toată dieceza, asigurându-le creştinilor asistenţa prin care viaţa de căsătorie să se păstreze în spirit creştin şi să înainteze în desăvârşire ^[24].

14. Păstorii sufleteşti trebuie să aibă grijă ca această asistenţă să fie asigurată, în primul rând, în propria lor comunitate:

           1) prin predici, printr-o cateheză adaptată, celor mici, tinerilor şi adulţilor, ca şi prin folosirea mijloacelor de comunicare socială, creştinii să fie instruiţi cu privire la semnificaţia Căsătoriei creştine şi cu privire la îndatoririle soţilor şi părinţilor creştini;

           2) printr-o pregătire personală în vederea Căsătoriei care se va încheia, astfel încât viitorii soţi să fie instruiţi cu privire la sfinţenia şi obligaţiile noii stări de viaţă;

           3) printr-o celebrare liturgică rodnică a Căsătoriei, care să scoată în evidenţă faptul că soţii semnifică misterul unităţii şi iubirii fecunde dintre Cristos şi Biserică şi participă la el;

           4) prin ajutorul acordat soţilor, pentru ca aceştia, păstrând şi apărând cu fidelitate legământul conjugal, să ajungă să trăiască din zi în zi o viaţă de familie tot mai sfântă şi mai deplină ^[25].

15. Pentru pregătirea cuvenită la Căsătorie se cere un timp suficient, despre a cărei necesitate viitorii soţi trebuie înştiinţaţi deja dinainte.

16. Păstorii, călăuziţi de iubirea lui Cristos, să-i primească pe miri şi, în primul rând, să le însufleţească şi să le hrănească credinţa: căci sacramentul Căsătoriei presupune şi cere credinţa ^[26].

17. Amintindu-li-se mirilor, dacă e cazul, elementele fundamentale ale învăţăturii creştine, despre care s-a menţionat mai sus (nr. 1-11), să fie catehizaţi atât cu privire la doctrina despre Căsătorie şi familie, cât şi cu privire la sacrament şi la riturile, rugăciunile şi lecturile sale, ca să-l poată celebra în mod conştient şi cu folos.

18. Catolicii care nu au primit încă sacramentul Mirului, înainte de a fi primiţi la Căsătorie, să-l primească spre a completa iniţierea creştină, dacă acest lucru este posibil fără un grav neajuns. Şi se recomandă mirilor ca în timpul pregătirii pentru sacramentul Căsătoriei să primească, dacă e nevoie, sacramentul Pocăinţei, şi să se apropie de sfânta Euharistie, mai ales la celebrarea însăşi a Căsătoriei ^[27].

19. Înainte de a se celebra Căsătoria, trebuie să se constate că nimic nu se împotriveşte celebrării ei valide şi licite ^[28].

20. În timp ce se face pregătirea, îndreptându-se atenţia poporului spre Căsătorie şi familie, păstorii să încerce să evanghelizeze în lumina credinţei iubirea reciprocă şi autentică dintre miri. Chiar şi ceea ce dreptul cere pentru încheierea unei Căsătorii valide şi licite poate ajuta la promovarea unei credinţe vii şi a unei iubiri rodnice pentru ca mirii să întemeieze o familie creştină.

21. Dacă însă, în ciuda tuturor încercărilor, mirii declară în mod deschis şi expres că resping ceea ce intenţionează Biserica, atunci când se celebrează sacramentul Căsătoriei celor botezaţi, păstorului sufletesc nu-i este îngăduit să-i admită la celebrare: deşi îi vine greu, trebuie să accepte situaţia şi să-i convingă pe cei interesaţi că nu Biserica, ci ei înşişi împiedică în asemenea împrejurări celebrarea pe care o cer ^[29].

22. Cu privire la Căsătorie, adesea se întâlnesc cazuri speciale: precum Căsătoria cu parte botezată necatolică, cu un catehumen, cu parte nebotezată, sau chiar cu parte care a abandonat explicit credinţa catolică. Cei implicaţi în pastoraţie să ţină cont de normele Bisericii cu privire la asemenea cazuri şi, dacă e cazul, să recurgă la autoritatea competentă.

23. Se cuvine ca acelaşi preot să-i pregătească pe miri, să ţină omilie, să obţină consimţământul şi să celebreze Liturghia.

24. Şi diaconului îi este permis, dacă a primit delegaţie de la paroh sau de la ordinariul locului, să prezideze celebrarea sacramentului Căsătoriei ^[30], inclusiv binecuvântarea nupţială.

25. Acolo unde lipsesc preoţii şi diaconii, episcopul diecezan poate delega laici ca să asiste Căsătoriile, după ce, în prealabil, a avut avizul favorabil al conferinţei episcopale şi a obţinut aprobarea Scaunului Apostolic ^[31]. Trebuie ales un laic corespunzător, capabil să-i instruiască pe miri şi apt pentru a săvârşi corect liturgia matrimonială. El cere şi primeşte în numele Bisericii consimţământul mirilor ^[32].

26. Alţi laici pot lua parte în diferite moduri atât în pregătirea spirituală a mirilor, cât şi în celebrarea ritului. Dar toată comunitatea creştină trebuie să coopereze pentru a mărturisi credinţa şi a arăta lumii iubirea lui Cristos.

27. Căsătoria să se celebreze în parohia unuia sau a altuia dintre miri, sau în altă parte, cu aprobarea ordinariului propriu sau a parohului ^[33].

III. Celebrarea Căsătoriei

Pregătirea

28. Deoarece Căsătoria este destinată creşterii şi sfinţirii poporului lui Dumnezeu, celebrarea ei are un caracter comunitar, care recomandă participarea chiar a întregii comunităţi parohiale, reprezentată măcar prin câţiva membri ai ei. Ţinând cont de obiceiurile locului, dacă se consideră oportun, pot fi celebrate mai multe Căsătorii în acelaşi timp sau celebrarea sacramentului Căsătoriei se poate face în cadrul adunării duminicale.

29. Celebrarea însăşi a sacramentului Căsătoriei trebuie pregătită cu grijă, pe cât este posibil, împreună cu mirii. De regulă, Căsătoria trebuie să se celebreze în cadrul Liturghiei. Cu toate acestea, parohul, având în vedere atât necesităţile de ordin pastoral, cât şi modul de a participa la viaţa Bisericii fie al mirilor, fie al celor care iau parte, să vadă cum este mai bine, să propună celebrarea Căsătoriei în cadrul sau în afara Liturghiei ^[34].

Dacă se consideră oportun, să fie alese împreună cu mirii lecturile din Sfânta Scriptură, care vor fi explicate la omilie; forma în care să-şi exprime consimţământul reciproc; formulele pentru binecuvântarea inelelor, pentru binecuvântarea nupţială, pentru intenţia la rugăciunea universală sau a credincioşilor şi pentru cântece. În plus, să se ia în consideraţie posibilităţile de alegere prevăzute în ritual la care trebuie să se recurgă, dacă e cazul, ca şi la obiceiurile locului, care, dacă se consideră oportun, pot fi păstrate.

30. Cântările care se fac să corespundă ritului Căsătoriei şi să exprime credinţa Bisericii, acordându-se importanţa cuvenită psalmului responsorial din cadrul liturgiei cuvântului. Ce se spune despre cântări este valabil şi despre alegerea lucrărilor muzicale.

31. Caracterul festiv al celebrării Căsătoriei să se exprime cum se cuvine şi prin împodobirea bisericii. Totuşi, ordinarii locurilor să vegheze ca, în afara onorurilor datorate conform normelor liturgice autorităţilor civile, să nu existe favoritism pentru anumite persoane particulare sau pentru anumite clase sociale ^[35].

32. În cazul în care Căsătoria se celebrează într-o zi ce are un caracter penitenţial, mai ales în Postul Mare, parohul să-i îndemne pe miri să ţină cont de natura specială a acelei zile. Celebrarea Căsătoriei în Vinerea Patimii Domnului şi în Sâmbăta Sfântă este interzisă cu desăvârşire.

Ritul care trebuie folosit

33. La celebrarea Căsătoriei în cadrul Liturghiei, se foloseşte ritul care se găseşte în cap. I. La celebrarea fără Liturghie, ritul să aibă loc după liturgia cuvântului, după cum este prevăzut în cap. II.

34. Ori de câte ori Căsătoria este celebrată în cadrul Liturghiei, se foloseşte Liturghia rituală "pentru miri", cu haine de culoare albă sau de culoarea sărbătorii. Însă în zilele care se găsesc în tabelul zilelor liturgice la numerele 1-4, se celebrează Liturghia zilei cu lecturile proprii, dându-se binecuvântarea nupţială şi, dacă se consideră oportun, binecuvântarea finală proprie.

În duminicile din timpul Crăciunului şi din timpul de peste an, dacă la Liturghia în cadrul căreia se celebrează Căsătoria participă comunitatea parohială, se celebrează Liturghia duminicii.

Totuşi, fiindcă liturgia cuvântului adaptată la celebrarea Căsătoriei are o mare însemnătate pentru cateheza care trebuie făcută cu privire la sacramentul însuşi şi la îndatoririle soţilor, atunci când nu se celebrează Liturghia "pentru miri" se poate lua una dintre lecturile din textele prevăzute pentru celebrarea Căsătoriei (nr. 179-222).

35. În celebrarea Căsătoriei să fie puse în lumină principalele elemente, adică liturgia cuvântului, în care se scoate în evidenţă importanţa sacramentului Căsătoriei creştine în istoria mântuirii, precum şi funcţiile şi îndatoririle ei, în ceea ce priveşte sfinţirea soţilor şi a copiilor; consimţământul părţilor pe care îl cere şi îl primeşte cel care asistă; acea venerabilă rugăciune prin care se invocă binecuvântarea lui Dumnezeu asupra miresei şi a mirelui; în cele din urmă, împărtăşania euharistică a ambilor miri şi a celor de faţă prin care se alimentează iubirea lor şi sunt înălţaţi la unirea cu Dumnezeu şi cu aproapele  ^[36].

36. Dacă se încheie Căsătoria între o persoană catolică şi una necatolică botezată, se va folosi ritul celebrării Căsătoriei în afara Liturghiei (nr. 79-117); dacă împrejurările o cer, şi cu consimţământul ordinariului locului, se va putea folosi ritul celebrării Căsătoriei în cadrul Liturghiei (nr. 45-78); cât priveşte admiterea persoanei necatolice la împărtăşania euharistică, să se respecte normele prevăzute pentru anumite cazuri ^[37]. Dacă se încheie Căsătoria între o persoană catolică şi un catehumen sau un necreştin, se va folosi ritul prevăzut mai jos (nr. 152-178), recurgându-se la posibilităţile de alegere stabilite pentru diferite cazuri.

37. Deşi păstorii sunt slujitori ai evangheliei lui Cristos pentru toţi, ei vor acorda o atenţie deosebită celor care, catolici sau necatolici, niciodată sau aproape niciodată nu participă la celebrarea Căsătoriei sau a Euharistiei. Această normă pastorală este valabilă, în primul rând, pentru înşişi mirii.

38. În afară de lucrurile care se cer pentru celebrarea Liturghiei, în cazul în care Căsătoria se celebrează în cadrul Liturghiei, să se pregătească în prezbiteriu Ritualul roman şi inelele pentru miri. Dacă e cazul, să se pregătească, de asemenea, vasul cu apă sfinţită şi aspersorul, precum şi un potir suficient de mare pentru împărtăşania sub ambele specii.

IV. Adaptările care revin conferinţelor episcopale

39. Intră în competenţa conferinţelor episcopale, conform constituţiei despre liturgie ^[38], să adapteze acest Ritual roman la obiceiurile şi necesităţile fiecărei regiuni, pentru ca, după ce textele vor fi aprobate de Sfântul Scaun, să fie folosite în regiunile respective.

40. În această privinţă, le revin conferinţelor episcopale:

           1) Să stabilească adaptările despre care se va vorbi mai jos (nr. 41-44).

           2) Dacă e cazul, să adapteze şi să completeze normele introductive care se găsesc în Ritualul roman de la numărul 36 şi în continuare (ritul care trebuie să fie folosit) pentru a face participarea credincioşilor conştientă şi activă.

           3) Să pregătească traducerile textelor, astfel încât să se adapteze cu adevărat caracterului diferitelor limbi şi mentalităţii diferitelor culturi, adăugându-se, dacă este oportun, melodii potrivite pentru cântare.

           4) Să organizeze materialul în ediţiile care vor fi pregătite în modul cel mai potrivit pentru uzul pastoral.

41. În adaptările care se vor pregăti trebuie să se ţină cont de cele ce urmează:

           1) Formulele din Ritualul roman se pot adapta, sau dacă e cazul, se pot amplifica (chiar întrebările dinaintea consimţământului şi chiar cuvintele consimţământului).

           2) Când Ritualul roman prezintă mai multe formule la alegere, se pot adăuga şi alte formule de acelaşi fel.

           3) Păstrându-se structura ritului sacramental, ordinea părţilor se poate adapta. Dacă se consideră că este mai potrivit, întrebările de dinaintea consimţământului se pot omite, rămânând totuşi obligaţia strictă ca acela care asistă să ceară şi să obţină consimţământul mirilor.

           4) Dacă e necesar din punct de vedere pastoral, se poate hotărî ca să se ceară întotdeauna consimţământul prin întrebare.

           5) După înmânarea inelelor, având în vedere obiceiurile locului, se poate face încoronarea mirilor sau punerea vălului miresei.

           6) Dacă într-un anumit loc gestul strângerii mâinilor sau binecuvântarea inelelor şi înmânarea lor nu se potrivesc la mentalitatea poporului, se poate hotărî ca aceste rituri să se omită sau să se înlocuiască cu alte rituri.

           7) Să se analizeze cu grijă şi prudenţă ce se poate admite în mod oportun din tradiţiile şi mentalitatea fiecărui popor.

42. În afară de aceasta, fiecare conferinţă episcopală are dreptul de a întocmi un rit propriu al Căsătoriei, conform constituţiei despre liturgie (nr. 63b), care să corespundă uzanţelor locurilor şi popoarelor, textele având nevoie de aprobarea Scaunului Apostolic, rămânând totuşi obligaţia strictă ca acela care asistă să ceară şi să obţină consimţământul mirilor ^[39] şi să dea binecuvântarea nupţială ^[40]. Şi în ritul propriu trebuie să fie la început norme introductive, aşa cum sunt în Ritualul roman ^[41], rămânând nemodificate cele care se referă la ritul care trebuie folosit.

43. Din obiceiurile şi modurile de a se oficia Căsătoria care se găsesc la popoarele în curs de încreştinare, tot ceea ce este în mod indisolubil legat de superstiţii sau erori să se analizeze cu bunăvoinţă şi, dacă e posibil, să se păstreze neschimbat şi discret, ba chiar mai mult, să se introducă în liturgie, cu condiţia ca să se armonizeze cu principiile unui adevărat şi autentic spirit liturgic ^[42].

44. La popoarele unde este obiceiul de a se celebra Căsătoria în case, chiar mai multe zile la rând, acele ceremonii trebuie adaptate spiritului creştin şi liturgic. În acest caz, conferinţa episcopală, după trebuinţele pastorale ale popoarelor, poate hotărî ca însuşi ritul sacramentului Căsătoriei să se poată celebra în case.