Biserica lui Cristos care este în Moldova

II. CE TREBUIE SĂ FIM?
Noul popor al lui Dumnezeu, trimis în misiune la oamenii de astăzi

Biserica, noul popor al lui Dumnezeu, are o structură ierarhică

Colegialitatea episcopală

Instituind noul popor al lui Dumnezeu, pe lângă doctrină, rituri, legi şi valori, Isus Cristos l-a înzestrat şi cu o organizare socială, care - asemenea oricărei societăţi omeneşti bine organizate - culminează şi se încheie sus cu o autoritate supremă înzestrată cu putere asupra tuturor membrilor săi. În societatea civilă, autoritatea supremă poate să ia multe forme: monarhie, republică, republică prezidenţială, aristocraţie, oligarhie etc. Dar în Biserică, cum stau lucrurile?

Biserica Catolică recunoaşte la vârful ei nu o singură autoritate, ci două: papa şi colegiul episcopal. Despre această dublă autoritate, despre rolurile specifice şi despre raporturile reciproce a tratat, într-o nouă lumină, Conciliul al II-lea din Vatican, punând bazele pentru o strânsă colaborare între pontiful roman şi colegiul universal al episcopilor, care, în deceniile ce au urmat după Conciliu, s-a dovedit a fi răspunsul, pe cât de providenţial, pe atât de adecvat, la acea nevoie de solidaritate şi de consens în luarea deciziilor, necesitate care se observă astăzi şi în lumea civilă.

Tema colegialităţii episcopale a fost reluată şi dezbătută îndelung de Conciliul al II-lea din Vatican, care, după o lungă şi vie discuţie, a enunţat principiile ei fundamentale în două documente solemne, constituţia Lumen gentium şi decretul Christus Dominus. Aşa cum aminteşte Lumen gentium, în Biserică, colegialitatea a existat întotdeauna, chiar dacă a avut diferite forme de exprimare:

Precum, din hotărârea Domnului, sfântul Petru şi ceilalţi apostoli au format un singur colegiu apostolic, în acelaşi fel sunt uniţi între ei pontiful roman, urmaşul lui Petru, şi episcopii, urmaşii apostolilor. Încă din cele mai vechi timpuri, disciplina după care episcopii din lumea întreagă comunicau între ei şi cu episcopul Romei prin legătura unităţii, a dragostei şi a păcii arată caracterul şi natura colegială a ordinului episcopal, arătate şi prin adunarea în concilii pentru a hotărî în comun, după cântărirea şi discutarea părerii multora, asupra unor probleme de mare importanţă, iar Conciliile ecumenice care au avut loc în decursul veacurilor confirmă în mod vădit această colegialitate. Acelaşi lucru reiese şi din obiceiul stabilit încă din antichitate de a chema mai mulţi episcopi să participe la ridicarea unui nou ales în slujba preoţiei supreme. Membru al colegiului episcopal se devine prin puterea consacrării sacramentale şi prin comuniunea ierarhică cu capul colegiului şi cu membrii lui (LG 22).

Colegialitatea episcopală se bazează pe o raţiune teologică foarte simplă: vicarietatea (caracterul vicarial şi reprezentativ) ministerului episcopal, care este exercitat în numele lui Cristos; din acest motiv, în Biserică trebuie să se reflecte unitatea de intenţii şi de acţiune cu Cristos. Prin ministerul episcopilor, Cristos însuşi este cel care predică evanghelia, sfinţeşte şi conduce sufletele. De aceea, oficiile de a sfinţi, învăţa şi conduce trebuie să fie exercitate împreună cu el, atât individual cât şi colegial.

Colegialitatea, adică guvernarea solidară a Bisericii de către întregul corp episcopal, este de neconceput făcând abstracţie sau chiar excluzându-l pe acela care are faţă de toţi episcopii un primat special, şi anume pe pontiful roman. De fapt,

Colegiul sau corpul episcopal nu are însă autoritate decât împreună cu pontiful roman, urmaşul lui Petru, în calitate de cap, care păstrează integral primatul asupra tuturor, atât păstori cât şi credincioşi. Căci pontiful roman, în virtutea misiunii sale de vicar al lui Cristos şi păstor al întregii Biserici, are în Biserică puterea deplină, supremă şi universală, pe care o poate exercita totdeauna în mod liber. Ordinul episcopilor, care succede în magisteriu şi în conducerea pastorală Colegiului apostolilor, sau, mai exact, în care corpul apostolic se perpetuează neîntrerupt, este, de asemenea, împreună cu capul său, pontiful roman, şi niciodată fără acest cap, subiectul supremei şi deplinei puteri asupra întregii Biserici, putere care nu poate fi exercitată decât cu consimţământul pontifului roman (...). Acest colegiu, întrucât este compus din mulţi, exprimă varietatea şi universalitatea poporului lui Dumnezeu, iar întrucât este adunat sub un singur cap, exprimă unitatea turmei lui Cristos (LG 22).

Colegialitatea se exercită în mod solemn în Conciliul ecumenic; în trecut, aceasta a fost şi singura formă solemnă folosită pentru a realiza colegialitatea la nivel universal. Necesitatea crescândă a contactelor şi a întâlnirilor dintre capii Bisericilor locale între ei şi cu suveranul pontif, datorită mijloacelor moderne de comunicare, a sugerat noi forme de colegialitate, nu numai ocazionale, ci şi permanente.

Formele principale sunt două: sinodul episcopilor sau conciliul central şi conferinţele episcopale. Sinodul, "acţionând în numele întregului episcopat catolic, arată, în acelaşi timp, că toţi episcopii iau parte, în comuniune ierarhică, la grija faţă de întreaga Biserică" (CD 5). Conferinţele episcopale ajută ca "episcopii din aceeaşi naţiune sau regiune să se constituie într-un unic organism, adunându-se periodic pentru ca, dintr-un schimb de experienţă şi din confruntarea de păreri, să izvorască o sfântă armonizare a forţelor în vederea binelui comun al Bisericilor" (CD 37).