Biserica lui Cristos care este în Moldova

II. CE TREBUIE SĂ FIM?
Noul popor al lui Dumnezeu,
trimis în misiune la oamenii de astăzi

Biserica, noul popor al lui Dumnezeu, are o structură ierarhică

Din voinţa fondatorului ei, Biserica este o comunitate structurată ierarhic, în care unii membri sunt înzestraţi cu anumite funcţii sacramentale, iar alţii nu. Diversificarea ierarhică între membrii Bisericii nu depinde însă de oficiile mesianice de preot, profet şi rege, pentru că de acestea se bucură toţi credincioşii, ci de puterea de a celebra anumite acţiuni mesianice (actele sacramentale), care sunt rezervate miniştrilor consacraţi anume şi solemn pentru aceasta.

Structura ierarhică pe care o cunoaştem astăzi în Biserica Catolică este mai articulată şi mai rigidă decât cea pe care Biserica o avea la început, însă acest fapt intră în logica lucrurilor: orice popor, pe măsură ce se maturizează, îşi dă structuri organizative mai complexe şi mai decisive, pentru a face faţă noilor necesităţi. Cu toate acestea, ierarhia nu este o invenţie mai mult sau mai puţin târzie şi interesată a Bisericii din Roma sau a Bisericii Latine. Ierarhia este o structură originară voită de fondatorul Bisericii, Isus Cristos, şi este prezentă încă de la început în comunitatea din Ierusalim, îndată după coborârea Duhului Sfânt. În această comunitate se află credincioşi, episcopi (apostolii) şi un cap suprem (Petru).

Când se vorbeşte de ierarhie, trebuie să ne eliberăm îndată de prejudecata că avem de-a face cu o castă de privilegiaţi. În semnificaţia ei originară, ierarhia indică o ordine de participare la ceva a unei serii de indivizi. Graţie acestei ordini, cel care are un grad mai mare de participare devine mijlocitor pentru cel care are un grad inferior, iar cel care are un grad inferior rămâne într-o strânsă legătură cu cel care are un grad superior. Membrii gradelor superioare însă nu sunt creştini de o altă categorie sau de o clasă superioară. În Biserică nu există clase, nici superiori, nici inferiori, ci organisme (ca în trupul uman) cu diferite niveluri de responsabilitate. Ceea ce deosebeşte persoanele care deţin gradele superioare de simplii credincioşi nu este un grad mai mare de har sau de sfinţenie (pe care e posibil să nu o aibă), ci o mai mare responsabilitate în exercitarea oficiilor mesianice. Pentru că, în exercitarea acestor oficii (de preot, profet şi rege), ele sunt susţinute de o vocaţie specială şi de o consacrare deosebită, responsabilitatea lor cât priveşte economia mântuirii este mai mare decât cea a simplilor credincioşi.

Structura ierarhică nu este, ca la alte popoare, rezultatul unei convenţii sau al unei uzurpări, ci face parte din elementele "culturale" fundamentale, pe care Cristos le-a voit pentru noul popor al lui Dumnezeu şi pe care i le-a dăruit. De aceea, ea este deja prezentă în prima comunitate creştină din Ierusalim. La fel de evidentă, este structurarea ierarhică a comunităţilor fondate de Paul la Efes, Colose, Corint. Credincioşilor din acest ultim oraş, Apostolul neamurilor le scrie: "Şi pe unii i-a pus Dumnezeu, în Biserică: întâi apostoli, al doilea proroci, al treilea învăţători; apoi, pe cei care au darul de a face minuni, pe cei care au darul vindecărilor, ajutorării, conducerii, vorbirii în diferite limbi" (1Cor 12,28).

Vorbind despre constituţia ierarhică a Bisericii, Conciliul al II-lea din Vatican afirmă:

Cristos Domnul, pentru a păstori şi a creşte neîncetat poporul lui Dumnezeu, a instituit în Biserica sa felurite slujiri care tind spre binele întregului trup. Cei care le exercită, înzestraţi cu o putere sfântă, sunt în slujba fraţilor lor, pentru ca toţi cei care fac parte din poporul lui Dumnezeu şi, ca atare, se bucură de adevărata demnitate de creştini, aspirând împreună în mod liber şi organizat spre acelaşi scop, să ajungă la mântuire (LG 18).

Episcopii, prin urmare, au primit misiunea de a sluji comunitatea, misiune pe care să o exercite ajutaţi de preoţi şi de diaconi, conducând în numele lui Dumnezeu turma ai cărei păstori sunt, ca învăţători ai doctrinei, preoţi ai cultului sacru şi având drept slujire conducerea Bisericii. Şi după cum dăinuie misiunea încredinţată în mod individual de Domnul lui Petru, primul între apostoli, pentru a fi transmisă şi urmaşilor săi, tot astfel dăinuie misiunea apostolilor de a păstori Biserica, misiune care trebuie să fie exercitată fără întrerupere de către ordinul sacru al episcopilor (LG 20).

În ceea ce priveşte structura ierarhică în general, putem conclude că adevărurile ce trebuie reţinute ca sigure din punct de vedere dogmatic sunt două: unul se referă la originea ei divină, şi celălalt la compoziţia ei: aceasta constă din trei grade, şi anume episcopi, preoţi şi diaconi.

În ceea ce priveşte ierarhia, trebuie să credem că este divină nu numai instituirea ei, ci şi activitatea ei. Şi nu poate fi altfel. Deja acţiunile mesianice ale fiecărui credincios sunt rodul Duhului Sfânt. Şi cine altul dacă nu Duhul Sfânt poate să fie cauza acelor activităţi prin excelenţă mesianice, pe care sunt chemaţi să le îndeplinească miniştrii consacraţi atunci când administrează sacramentele, când predică cuvântul lui Dumnezeu şi conduc pe cei care fac parte din Biserică? Chiar şi atunci când comunitatea este implicată în alegerea episcopilor, a preoţilor, a diaconilor, aceştia primesc puterile sacre (de a celebra sacramentele, de a vesti cuvântul lui Dumnezeu, de a-i conduce pe credincioşi) nu de la comunitate, ci de la Duhul Sfânt. În Noul Testament, ministeriile speciale nu apar niciodată ca fiind fondate în mod democratic şi edificate plecând de la membrii Bisericii. Nu sunt o emanaţie a comunităţii; nu se bazează pe delegaţie. Ministeriile sunt stabilite de sus în jos. Se fondează pe darurile oferite de Cristos înălţat la ceruri (Ef 4,8). "Şi pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică: întâi apostoli, al doilea proroci, al treilea învăţători..." (1Cor 12,28).

De aceea, în Biserică, nu poate exista un ministru care să reprezinte efectiv comunitatea, dacă nu reprezintă mai întâi capul: dacă vocaţia şi consacrarea sa nu purcede de la cap pe calea pe care acesta a ales-o şi a stabilit-o, calea apostolilor şi a acelora care, la rândul lor, au primit de la apostoli sarcina de a perpetua această responsabilitate faţă de turma lui Cristos, pe care Cristos le-o încredinţase lor, lor şi la nimeni altul.