» înapoi la cuprins «

9. SĂRBĂTOAREA - TIMP AL DOMNULUI

A. Cântul şi salutul de început

B. Invocarea Duhului Sfânt

C. Citirea Cuvântului lui Dumnezeu

"Într-o zi de sâmbătă, el trecea printre lanuri de grâu. Pe drum, discipolii săi au început să rupă spice. Atunci fariseii i-au spus: «Uite-i! De ce fac ce nu este permis în zi de sâmbătă?». Iar el le-a spus: «Nu aţi citit niciodată ce a făcut David când ducea lipsă şi i-a fost foame lui şi celor care erau cu el, cum a intrat în casa lui Dumnezeu pe vremea marelui preot Abiatar şi a mâncat pâinile ofrandei pe care nu aveau voie să le mănânce decât preoţii şi a dat şi celor care erau cu el?». Şi le-a spus: «Sâmbăta a fost făcută pentru om şi nu omul pentru sâmbătă; pentru că Fiul Omului este stăpân şi al sâmbetei»" (Mc 2,23-28).

"După acestea, Isus s-a arătat din nou discipolilor lângă Marea Tiberiadei şi li s-a arătat astfel: Erau împreună Simon Petru şi Toma, cel numit Geamănul, Natanael din Cana Galileii, fiii lui Zebedeu şi alţi doi dintre discipolii lui. Simon Petru le-a spus: «Mă duc să pescuiesc». Ei i-au zis: «Mergem şi noi cu tine». Au ieşit şi s-au urcat în barcă, dar în noaptea aceea nu au prins nimic. Când era de acum dimineaţă, Isus stătea pe mal, dar discipolii nu ştiau că este Isus. Aşadar, Isus le-a zis: «Copii, nu aveţi ceva de mâncare?». I-au răspuns: «Nu!». Atunci le-a zis: «Aruncaţi năvodul în partea dreaptă a bărcii şi veţi găsi». Ei l-au aruncat şi nu-l mai puteau trage, din cauza mulţimii peştilor. Atunci, discipolul acela pe care Isus îl iubea i-a spus lui Petru: «E Domnul!». Simon Petru, auzind că este Domnul, s-a încins cu haina - pentru că era dezbrăcat - şi s-a aruncat în mare. Ceilalţi discipoli au venit cu barca - pentru că nu erau departe de uscat, ci la vreo două sute de coţi - trăgând cu ei năvodul cu peşti.

Când au coborât pe uscat, au văzut un foc cu jar, peşte pus deasupra şi pâine. Isus le-a zis: «Aduceţi din peştii pe care i-aţi prins acum!». Atunci, Simon Petru a urcat în barcă şi a tras la mal năvodul plin cu o sută cincizeci şi trei de peşti mari. Şi, deşi erau aşa de mulţi, năvodul nu s-a rupt. Isus le-a zis: «Veniţi şi mâncaţi!». Şi nici unul dintre discipoli nu îndrăznea să-l întrebe: «Tu cine eşti?», căci ştiau că este Domnul. Isus a venit, a luat pâinea şi le-a dat-o; la fel şi peştele. Aceasta a fost de acum a treia oară că Isus s-a arătat discipolilor, după ce a înviat din morţi" (In 21,1-14).

D. Cateheza biblică

1. Isus "domn" al sabatului. Duminica ia naştere ca "amintire" săptămânală a Învierii lui Isus, celebrează prezenţa actuală a Celui Înviat, aşteaptă promisiunea venirii sale glorioase. La începuturile creştinismului sabatul ebraic nu a fost înlocuit îndată de dies dominicus, aflându-se pentru o perioadă în simbioză. Ca să înţelegem acest fapt luăm în consideraţie trei momente: raportul lui Isus cu sabatul; accentul pus pe prima zi a săptămânii; duminica în primele veacuri. Din ele vom prelua semnificaţia spirituală şi teologică a duminicii creştine ca amintire (memorial), prezenţă şi promisiune.

În Evanghelii Isus dovedeşte o deosebită libertate faţă de sabat. Activitatea sa taumaturgică se concentrează mai ales în această zi: să ne gândim la pasajul culegerii spicelor de grâu în zi de sâmbătă (Mc 2,23-28; Mt 12,1-8; Lc 6,1-5); la vindecarea omului cu mâna uscată (Mc 3,1-6; Mt 12,9-14; Lc 6,6-11), a femeii cu pierdere de sânge (Lc 13,10-17) a omului deshidratat (Lc 14,1-6). Evanghelistul Ioan plasează vindecarea de la scăldătoarea din Siloe (In 5,1-18) şi a orbului din naştere (In 9, 1-41) în zi de sâmbătă.

Se poate vorbi de o întreită perspectivă a lui Isus faţă de sâmbătă. În primul rând, Isus confirmă veneraţia Sa faţă de ziua sabatului: prin care depăşeşte "dreptatea" fariseilor recunoscând, trăind şi recomandând însemnătatea sabatului. Pasajul cu spicele de grâu culese în zi de sâmbătă interpretează Legea la lumina voinţei lui Dumnezeu: "sabatul este pentru om, nu omul pentru sabat". Scopul sabatului este plinătatea vieţii omului (Mc 3,4; Mt 12,11-12).

În al doilea rând: Isus împlineşte sensul sabatului, eliberând omul de rău. Sabatul este culmea lucrării lui Dumnezeu şi e creat pentru "sabatul autentic", anume comuniunea cu Dumnezeu. Isus îşi îndeplineşte misiunea sa oferind omenirii harul de a-şi realiza vocaţia proprie, aceea pentru care a fost creat încă de la început. Isus se îndreaptă înainte de toate către cei răniţi trupeşte şi sufleteşte; bolnavi, şchiopi, orbi, păcătoşi. Sabatul este ziua în care Isus săvârşeşte gesturi eliberatoare. În cele din urmă, Isus este "Domn" peste sabat. Reînnoind opera de creare şi de eliberare de rău, Isus se revelează pe sine ca plinătate de viaţă, scopul poruncii sabatului. Isus este Domn peste sabat deoarece este Fiul, şi ca Fiu, introduce în plinătatea sabatului.

Ca să experimenteze "prezenţa" Domnului înviat, familia trebuie să se lase iluminată de euharistia duminicală. Sfânta Liturghie devine inima vie care pulsează prezenţa Celui înviat aici şi acum în ziua Domnului. Euharistia ne face să ancorăm la ţărmul misterului sfânt al lui Dumnezeu. Familia află centrul săptămânii în Duminică, ziua care îi susţine viaţa din timpul săptămânii. Asta se întâmplă atunci când familia se întreabă: am putea oare întâlni împreună taina lui Dumnezeu? Celebrarea, cu toată simplitatea sa, face ca taina să ne vină în întâmpinare? Ritul pune familia în contact cu izvorul vieţii, comuniunea cu Dumnezeu şi comuniunea fraternă. Ba chiar mai mult: misterul creştin este viaţa nouă a lui Isus înviat care se face prezent în adunarea euharistică. Euharistia duminicală este centrul duminicii şi al sărbătorii. De la ea familia primeşte viaţa nouă a Celui înviat, darul Duhului Sfânt. În ea ascultă cuvântul, împarte pâinea euharistică, exprimă iubirea fraternă. Iată de ce duminica este stăpâna zilelor, ziua întâlnirii cu Cel Înviat!

2. Prima zi a săptămânii. Duminica este memorialul Paştelui lui Isus. Conform mărturiei evanghelice, Cristos a înviat în "prima zi a săptămânii" (Mc 16,2-9; Mt 28,1; Lc 24,1; In 20,1). În această zi s-au împlinit toate evenimentele pe care se întemeiază credinţa creştină: învierea lui Isus, apariţiile pascale, coborârea Duhului Sfânt. Creştinii au preluat încă de la început ritmul săptămânii evreieşti, având ca punct de plecare Învierea. Au acordat un rol fundamental "primei zile după sâmbătă" (Lc 24,1). În cadrul acestei zile, Ioan şi Luca plasează amintirea prânzurilor luate cu Cel înviat (Lc 24, 13-35 şi In 21,1-14), umplându-le de trăsături euharistice. Textul din Ioan 21 redă fidel atmosfera întâlnirilor euharistice ale primelor comunităţi creştine. Isus "ia, aduce mulţumire şi distribuie" pâinea frântă (In 21,12.9-14), şi este "recunoscut la frângerea pâinii" (Lc 24,30.35). În prelungirea prânzurilor lui Isus se află "reuniunile" din prima zi a săptămânii, amintite de Fap 20,7 ca moment în care adunarea "frânge pâinea" şi ascultă cuvântul apostolului, menţionate în 1Cor 16,2 ca zi de colectă pentru săracii din Ierusalim. Duminica are cel puţin trei conotaţii: ascultarea cuvântului, frângerea pâinii şi împărtăşirea fraternă, caritatea. Mai târziu Ap 1,10 va fi chemată "Ziua Domnului". Biserica de la începuturi afirmă astfel continuitatea şi diferenţa faţă de sabat. "Ziua Domnului" este ziua amintirii învierii.

Participând la sfânta Liturghie, familia dedică spaţiu şi timp, oferă energie şi resurse, învaţă că viaţa nu e făcută doar din nevoi care trebuie ascultate, dar şi din relaţii care trebuie construite. Gratuitatea euharistiei duminicale cere ca familia să participe la memoria Paştelui lui Isus. La sfânta Liturghie ea se nutreşte la masa cuvântului şi a pâinii, care dă gust şi sens cuvintelor şi hranei împărţite la masa de acasă. Copii sunt educaţi încă de mici la ascultarea Cuvântului, când acasă repetă ceea ce au ascultat în adunarea liturgică. În felul acesta vor putea să descopere că duminica este "Ziua Domnului". Întâlnirea cu Isus cel Înviat, în centrul duminicii, trebuie să se alimenteze din amintirea (memoria) lui Isus, din povestirea Evangheliei, din realitatea pâinii frânte şi a trupului dăruit. Amintirea Răstignitul înviat marchează diferenţa dintre duminică şi timpul liber: dacă nu-l întâlnim, sărbătoarea nu are loc, comuniunea rămâne doar un sentiment, caritatea e redusă la un gest de solidaritate, care nu reuşeşte să edifice comunitatea creştină şi nu educă la misiune. În timp ce ne duce la inima lui Dumnezeu, Euharistia duminicală face familia şi, într-un anume fel, familia face Euharistia.

3. Duminica în primele veacuri. Duminica şi euharistia de ziua Domnului, în primele veacuri creştine, erau marcate de aşteptarea venirii Domnului.

Sfântul Iustin, filosof şi martir, ne-a lăsat imaginea sugestivă a comunităţii creştine adunată în "Ziua Domnului", în ziua succesivă sâmbetei.

"În ziua numită a soarelui (adică duminica), toţi cei care locuiesc în oraş şi la ţară se reunesc în acelaşi loc şi se citesc memoriile apostolilor sau scrierile profeţilor, atât cât o permite timpul. Când lectorul a terminat, cel care prezidează ţine un discurs pentru a îndemna la punerea în practică a acestor frumoase exemple. Apoi, cu toţii împreună, ne ridicăm şi înălţăm rugăciuni iar la sfârşitul lor se aduce pâine, vin şi apă. Apoi cel care prezidează aduce rugăciunea de laudă şi mulţumire cu toată fervoarea şi poporul aclamă: Amin! În cele din urmă celor prezenţi li se împart şi se împărtăşesc cu cele asupra cărora s-a adus mulţumirea şi tot din ele sunt trimise prin mâna diaconilor pentru cei care lipsesc. La sfârşit cei care au din belşug şi vor, dau după bunul lor plac cui cred. Ceea ce se adună e pus la dispoziţia celui care prezidează ca să aibă grijă de orfani, de văduve şi de cei care din cauza bolii sau din alte motive sunt nevoiaşi, deci şi celor care sunt încarceraţi sau pelerinilor care vin de departe. Pe scurt, grija e faţă de toţi cei nevoiaşi" (cf I Apologia, LXVII, 36).

Duminica este ziua adunării creştinilor. Ea ne introduce în clima primelor comunităţi creştine care trăiau euharistia duminicală ca anticipare a vieţii noi dăruite de Cel înviat şi promisiune a transformării lumii. Biserica şi familia sunt convocate astăzi să se îndrepte din nou către acest izvor ţâşnitor, ca originalitatea duminicii creştine să nu se piardă. Mai ales în anumite perioade ale anului, cum ar fi Adventul şi Crăciunul, se reînnoieşte aşteptarea venirii Domnului, prin gesturi care alimentează sensul speranţei în familie şi comunitate.

E. Învăţătura Magisteriului

Familia ţine cu gelozie la duminică, "zi de bucurie şi odihnă":aşa cu o defineşte Conciliul al II-lea din Vatican în Sacrosanctum Concilium. ?ine cu gelozie nu atât pentru că e zi liberă, de odihnă colectivă, sărbătoare a poporului, ci mai ales pentru că este "ziua Domnului", adică zi a adunării euharistice, de la care pleacă şi spre care tinde (izvor şi culme), în unitate de timp şi de loc, întreaga comunitate creştină. Celelalte dimensiuni ale duminicii sunt pe plan secundar: sunt importante dar nu esenţiale. Adunarea euharistică este necesară pentru familie. Familia creştină îşi organizează viaţa şi îşi educă pruncii în aşa fel, ca ei să acorde sfintei Liturghii întâietate faţă de orice altă îndatorire.

Duminica - Zi a Domnului

Conform tradiţiei apostolice care datează încă din ziua Învierii lui Cristos, Biserica celebrează Misterul pascal în fiecare a opta zi, care e numită pe bună dreptate "ziua Domnului" sau "duminica".

Într-adevăr, în această zi credincioşii trebuie să se adune ca, ascultând cuvântul lui Dumnezeu şi participând la Sfânta Euharistie, să-şi amintească de Patima, Învierea şi Gloria Domnului Isus şi să mulţumească lui Dumnezeu, care "i-a renăscut la o nădejde vie prin învierea lui Cristos din morţi" (1Pt 1, 3).

Aşadar, duminica este sărbătoarea primordială, care trebuie prezentată pietăţii credincioşilor şi întipărită bine în ea, aşa încât să devină şi zi de bucurie şi de încetare a lucrului. Celelalte celebrări, dacă nu sunt într-adevăr de cea mai mare importanţă, nu trebuie să aibă întâietate asupra ei, deoarece ea este fundamentul şi nucleul întregului an liturgic (Sacrosanctum Concilium, 106).

F. Întrebări pentru a dialoga în cuplu şi în grup

Întrebări adresate cuplului 1.

Cum trăim în familia noastră duminica şi întâlnirea cu Domnul Înviat? 2.

Gesturile şi ritualitatea în casă şi în comunitate ne îngăduie să percepem viaţa nouă a lui Cristos cel Înviat, bucuria prezenţei sale? 3.

Experienţa gratuităţii lucrurilor şi timpului, ascultarea Cuvântului acasă şi la biserică, împărtăşirea cu Sfânta Euharistie ne ajută să trăim Ziua Domnului ca Paştele săptămânal? 4.

Care sunt momentele speciale din an şi în ce mod trăim euharistia duminicală ca timp de aşteptare şi speranţă?

Întrebări adresate grupului de familii şi comunităţii 1.

Care sunt piedicile actuale din societatea noastră ca să trăim duminica drept dies dominicus (Ziua Domnului)? 2.

Cunoaşterea ritului şi atmosfera din comunitatea creştină ne duc cu adevărat la întâlnirea cu Răstignitul înviat? 3.

Cum poate deveni duminica ziua Evangheliei şi memorial al învierii lui Cristos? 4.

În ce fel parcursul anului liturgic, cu timpii şi sărbătorile sale, reuşeşte să exprime venirea Domnului?

G. Angajament în viaţa de familie şi în societate

H. Rugăciuni spontane. Tatăl nostru

I. Cântul de încheiere