» înapoi la cuprins «

7. MUNCA: PROVOCARE PENTRU FAMILIE

A. Cântul şi salutul de început

B. Invocarea Duhului Sfânt

C. Citirea Cuvântului lui Dumnezeu

"Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe omul pe care-l zidise. Şi a făcut Domnul Dumnezeu să răsară din pământ tot soiul de pomi, plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat; iar în mijlocul raiului era pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului. Şi din Eden ieşea un râu, care uda raiul, iar de acolo se împărţea în patru braţe. Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească" (Gen 2,8-10.15).

"Iar lui Adam i-a zis: Pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit: «Să nu mănânci», blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului! În sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce" (Gen 3,17-19).

D. Cateheza biblică

1. Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden. Grădina din Eden este un dar venit din mâinile lui Dumnezeu, un loc fermecător, bogat în ape care irigă lumea întreagă. După creaţie, prima datorie pe care Dumnezeu i-o încredinţează omului este de a munci în grădina sa, cultivând-o şi îngrijind-o. Punând suflarea sa de viaţă în omenire, Dumnezeu o îmbogăţeşte cu creativitate şi putere, genialitate şi vigoare, ca aceasta să fie în stare să colaboreze la opera sa de creaţie.

Dumnezeu nu este gelos pe opera sa. O pune la dispoziţia oamenilor fără deosebire şi cu multă generozitate. Le dă oamenilor spre îngrijire orice făptură şi nu numai. Le oferă darul său spiritual, ca ei să participe activ la creaţia sa, să o plămădească conform planului său. Resursa pusă de Dumnezeu în creatura umană este suflul său, ca omul să se poată îngriji pentru el şi împreună cu el de întreaga creaţie.

Oamenii nu au fost creaţi, cum susţineau unele religii din Vechiul Orient, pentru a înlocui munca zeilor şi pentru a fi sclavii lor în cele mai umile munci. Dumnezeu a voit omenirea pentru a se îngriji de natura creată colaborând activ la opera sa creatoare.

Munca manuală este de mare preţ în tradiţia biblică, iar în şcolile rabinice este îmbinată cu studiul. Astăzi în faţă masivului dispreţ pentru unele tipuri de profesiuni, în special artizanale, e oportun - mai mult ca niciodată - să se redescopere demnitatea muncii manuale. Îngrijirea şi cultivarea grădinii pământeşti - încredinţată de Dumnezeu omenirii - nu se referă doar la minte şi inimă, ci şi la mâini. Munca agricolă, producţia artizanală şi industrială rămân cele două puncte de referinţă prin care oamenii contribuie la dezvoltarea fiecărei persoane şi a întregii societăţi. Spune Laborem Exercens, 9: "Munca este un bun al omului - este un bun al umanităţii sale - căci, prin muncă, omul nu numai că transformă natura, adaptând-o la propriile sale nevoi, ci se şi împlineşte pe sine însuşi şi, într-un anume sens, «devine mai om»".

2. Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden. Nu a fost îndeajuns ca Dumnezeu să planteze o grădină. L-a pus pe om să locuiască în ea. Le-a dat oamenilor grădina pământească, pentru ca ei să trăiască în comuniune şi muncind, să se îngrijească reciproc de viaţa lor. Munca nu este o pedeapsă divină, cum o sugerează miturile antice, nici o cauză de sclavie, cum se credea în cultura greco-romană: este înainte de toate o activitate constitutivă a fiecărei fiinţe umane. Lumea aşteaptă ca oamenii să înceapă lucrul. Ei au posibilitatea şi responsabilitatea să înfăptuiască în lume planul lui Dumnezeu Creatorul. În această perspectivă, munca este forma prin care omul trăieşte în relaţie cu şi în fidelitate faţă de Dumnezeu.

Totuşi munca nu este scopul vieţii: ea rămâne doar un mijloc just. Scopul este comuniunea şi coresponsabilitatea oamenilor cu Creatorul lor. Dacă munca ar deveni scop, idolatria muncii ar lua locul colaborării cerute de Dumnezeu oamenilor, cărora nu li se solicită pur şi simplu să lucreze, ci să cultive şi să se îngrijească de creaţia divină. Omul nu munceşte pe cont propriu, dar colaborează la opera lui Dumnezeu. De fapt, colaborarea este activitate responsabilă, aşa încât alungând lenea şi îmbrăţişând hărnicia "păstrează şi cultivă" pământul "lucrându-l".

Dumnezeu i-a încredinţat omului să lucreze pământul din grădina Edenului. Prima grijă este de fi atent ca sămânţa căzută în pământ să degaje toată fertilitatea sa, aducând roade din belşug. A promova creaţia fără a o răvăşi, a beneficia de legile înscrise în natură, a sluji umanităţii din fiecare bărbat şi femeie, creaţi după chipul lui Dumnezeu, a acţiona pentru a-i elibera de sub orice formă de sclavie, fie şi cea a muncii , sunt îndatoriri încredinţate omului, ca să facă din omenire o unică mare familie.

3. Ca s-o lucreze şi s-o păzească. În prima relatare a creaţiei (Gen 1) accentul cade pe a stăpâni peste animale şi de a supune pământul, în cea de-a doua relatare (Gen 2) pe a semăna şi a cultiva. Dacă în primul caz nu e vorba despre o dominare despotică, ci mai degrabă de stăpânirea generoasă a suveranului, care caută binele poporului în mod înţelept şi echitabil, în cel de-al doilea caz se face trimitere la răbdare şi speranţă, în aşteptarea roadelor.

Omului i se cere în acest timp de aşteptare virtutea fidelităţii, aşa cum aceasta era cerută în Israel tuturor celor care prestau un serviciu religios la Templu. Pe lângă trudă i se mai cere umilinţa specifică ţăranului, care priveşte pământul şi caută să ghicească cum poate să-l cultive mai bine, şi modestia lemnarului, care meşteşugeşte lemnul ţinând cont de fibrele acestuia.

Justa exploatare a resurselor pământeşti implică salvarea creatului şi solidaritatea cu generaţiile viitoare. Un proverb indian ne învaţă că "niciodată nu ar trebui să credem că am moştenit pământul de la părinţi... dar că ne-a fost dat în arendă de către copii". Respectul faţă de natură, recunoaşterea ordinii voite de Creator fac parte din datoria de a îngriji pământul. Privind astfel lucrurile munca e scutită de ispita delapidării bogăţiilor şi a sluţirii frumuseţii planetei Pământ. Prin muncă, în conformitate cu visul lui Dumnezeu, planeta devine grădina convieţuirii şi a împărtăşirii familiei umane, binecuvântată de Tatăl ceresc.

4. În sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta. Riscul de a face din muncă un idol atinge şi familia. Asta se întâmplă când lucrul dobândeşte întâietate asupra legăturilor familiare, ori când ambii soţi sunt orbiţi de câştig şi aşteaptă fericirea de la bunăstarea materială. A uita de Dumnezeu este riscul muncitorilor din orice epocă. A se lăsa absorbiţi cu totul de grijile lumeşti, vine din convingerea că împlinirea oricărei dorinţe se află în ele. Un adevărat echilibru, care să evite orice derivă, are nevoie de discernământul familiei şi are în vedere alegerile domestice şi profesionale. Este nedreaptă concepţia conform căreia muncile domestice şi îngrijirea casei aparţin exclusiv femeii: în linie cu o corectă distribuţie a îndatoririlor, fiecare membru al familiei are o misiune în casă. În privinţa activităţii profesionale se cuvine ca ambii soţi să ajungă la un acord, încât să evite lipsa îndelungată din sânul familiei. Din păcate necesitatea de a se îngriji de susţinerea familiei de multe ori nu le lasă soţilor posibilitatea să aleagă cu înţelepciune şi armonie.

Neglijarea vieţii de credinţă şi de familie contravine poruncii iubirii de Dumnezeu şi de aproapele pe care Isus a indicat-o ca prima şi cea mai mare (cf. Mc 12, 28-31). Ceea ce Dumnezeu doreşte pentru fiecare familie este recunoaşterea iubirii sale de Tată, cu toate darurile sale, şi vieţuirea în acest orizont. Vocaţia proprie oricărei familii este recunoaşterea iubirii Tatălui şi trăirea acesteia pe pământ.

Truda este parte integrantă a muncii. În vremurile actuale caracterizate de "totul şi îndată", a educa la muncă, "în sudoarea frunţii", este providenţial. În condiţiile vieţii pământeşti, mereu provizorii şi precare, familia se confruntă cu oboseala şi durerea, mai ales când e vorba de efortul de a dobândi mijloacele de întreţinere. Sudoarea frunţii îşi află, însă, sensul şi mângâierea când e asumată nu în vederea îmbogăţirii egoiste ci a împărtăşirii resurselor vieţii, înlăuntrul şi în afara familiei, în special cu cei mai săraci, în logica destinaţiei universale a bunurilor.

Uneori părinţii sunt prea zeloşi în a-i feri pe copii de efort. Nu ar trebui să uite că familia este prima şcoală de muncă, în care se învaţă responsabilitatea pentru sine şi pentru alţii în ambientul comun de viaţă. Viaţa de familie, cu poverile sale domestice, ne învaţă să apreciem truda şi să ne întărim voinţa în vederea binelui comun şi al binelui reciproc.

E. Învăţătura Magisteriului

Creştinul recunoaşte valoarea muncii şi totodată întrevede deformările la care a supus-o păcatul. Din acest motiv familia creştină primeşte lucrul ca pe o formă a providenţei prin care să-şi asigure traiul. Totuşi evită să facă din muncă o valoare absolută şi consideră această tendinţă, tot mai răspândită în zilele noastre, ca pe una dintre tentaţiile idolatrice ale epocii. Nu se limitează la afirmarea convingerii sale diferite. Viaţa sa este în aşa fel structurată încât munca să apară ca prioritate alternativă. Are mereu această teamă - Laborem Exercens, 9 - ca "prin munca sa, omul să sufere o diminuare a propriei demnităţi, atunci când ea permite materiei să fie înnobilată".

Munca: un bine pentru persoană şi pentru demnitatea sa

Şi, totuşi, cu această oboseală - şi, într-un anumit sens, din cauza ei - munca este un bine comun. Dacă acest bun poartă semnul unui bonum arduum, după terminologia sfântul Toma de Acquino, acesta nu împiedică faptul că, luat ca atare, este un bun al omului. Nu este numai un bun "folositor", de care, deci, nu ne putem bucura, ci un bun "demn" care corespunde demnităţii omului, un bun care exprimă această demnitate şi care o ajută să crească. Din dorinţa de a preciza mai bine sensul etic al muncii, trebuie să avem mereu înaintea ochilor acest adevăr [...].

Fără a avea în vedere acest fapt, nu putem înţelege sensul virtuţii muncii, mai ales nu putem înţelege de ce munca ar trebui să fie o virtute. : într-adevăr, virtutea, ca dispoziţie morală, este cea care permite omului să devină bun prin însuşi faptul că este om. Acest aspect nu schimbă cu nimic preocuparea noastră de a evita ca, prin munca sa, omul să sufere o diminuare a propriei demnităţi, atunci când ea permite materiei să fie înnobilată. De asemenea, se ştie că există multe moduri care permit folosirea muncii împotriva omului, că omul poate fi pedepsit prin sistemul muncii forţate în lagăre de concentrare, că se poate face din muncă un mijloc pentru a oprima omul, în sfârşit, că se poate exploata în diferite moduri munca umană, adică muncitorul. Toate acestea pledează pentru obligaţia morală de a uni truda - ca virtute - cu ordinea socială a muncii, care să-i permită omului să devină mai om prin muncă, şi să evite degradarea sa prin folosirea forţei fizice (ceea ce este inevitabil până la un anumit punct) şi, mai ales să-i fie lezate demnitatea şi subiectivitatea care îi sunt proprii (Laborem Exercens, 9).

F. Întrebări pentru a dialoga în cuplu şi în grup

Întrebări adresate cuplului 1.

Ştim să ne susţinem reciproc când întâmpinăm dificultăţi pe tărâm profesional? 2.

Ne arătăm interesaţi de ocaziile în care putem desfăşura o muncă manuală? 3.

Copiii noştri înţeleg ce este truda? Ştiu să preţuiască banii câştigaţi prin angajament şi oboseală? 4.

Ştim să împărţim rodul muncii noastre cu cei săraci?

Întrebări adresate grupului de familii şi comunităţii 1.

Cum se răsfrânge criza economică asupra familiilor noastre? 2.

În comunităţile noastre creştine există grijă faţă de cei fără un loc de muncă, faţă de cei care desfăşoară o muncă precară, mai puţin plătită sau insalubră? 3.

Care sunt alegerile concrete prin care familia să-şi poată educa pruncii la apărarea creaţiei? 4.

Mai există forme de sclavie în lumea muncii? Cum pot fi combătute, învinse, depăşite?

G. Angajament în viaţa de familie şi în societate

H. Rugăciuni spontane. Tatăl nostru

I. Cântul de încheiere