» înapoi la cuprins «

4. FAMILIA ÎNSUFLEŢEŞTE SOCIETATEA

A. Cântul şi salutul de început

B. Invocarea Duhului Sfânt

C. Citirea Cuvântului lui Dumnezeu

"Aţi auzit că s-a spus: Să-l iubeşti pe aproapele tău şi să-l urăşti pe duşmanul tău. Eu însă vă spun: iubiţi-i pe duşmanii voştri şi rugaţi-vă pentru cei care vă persecută, ca să fiţi fiii Tatălui vostru cel din ceruri, care face să răsară soarele său peste cei răi şi peste cei buni şi să plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Căci, dacă îi iubiţi pe cei care vă iubesc, ce răsplată aveţi? Oare nu fac acelaşi lucru şi vameşii? Şi dacă îi salutaţi numai pe fraţii voştri, ce lucru neobişnuit faceţi? Oare nu fac acelaşi lucru şi păgânii? Aşadar fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru ceresc este desăvârşit.

Aveţi grijă să nu săvârşiţi faptele voastre bune înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei; altfel nu veţi avea răsplată înaintea Tatălui vostru din ceruri. Aşadar, când dai de pomană, nu trâmbiţa înaintea ta, aşa cum fac ipocriţii în sinagogi şi pe străzi ca să fie lăudaţi de oameni. Adevăr vă spun: şi-au primit răsplata. Tu, însă, când dai de pomană, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta pentru ca pomana ta să fie în ascuns şi Tatăl tău, care vede în ascuns, te va răsplăti"(Mt 5,43 - 6,4).

D. Cateheza biblică

1. Aţi auzit că s-a spus... Eu însă vă spun. De ce oare să ne educăm copiii la dărnicie, ospitalitate, gratuitate, slujire, solidaritate, pace, şi la toate acele virtuţi sociale atât de importante pentru un trai cât mai uman? Ce avantaj au ei dacă le practică? Oare duc ele la sporirea bogăţiei, prestigiului, siguranţei? Totuşi, numai cultivând aceste virtuţi oamenii pot avea un viitor pe pământ. Ele cresc datorită străduinţei celor care, în calitate de părinţi, educă la bine noile generaţii. Mesajul creştin e o încurajare pentru ceva mai mare, mai frumos, mai riscant, şi mai promiţător: omenia familiei. Mulţumită scânteii divine pe care o poartă în sine şi pe care nici păcatul nu a stins-o, familia poate reînnoi societatea conform cu planul Creatorului. Iubirea divină ne împinge pe calea iubirii duşmanului, a grijii faţă de cel necunoscut, la o dărnicie care merge dincolo de ceea ce e datorat. Familia ia parte la dărnicia fără de măsură a lui Dumnezeu; de aceea ea poate privi în depărtare şi poate trăi o bucurie mai mare, o speranţă mai puternică, un curaj şi mai mare în alegeri.

Multe dintre cuvintele lui Isus din Evanghelie aduc o lumină asupra vieţii de familie. Ba chiar, înţelepciunea sa despre viaţa umană s-a mărit datorită climei familiale în care a trăit cea mai mare parte a existenţei sale; în ea a cunoscut lumea multicoloră a afecţiunii, a experimentat ospitalitatea, tandreţea, iertarea, generozitatea, dăruirea. În familie a înţeles că e mai bine să dai decât să pretinzi, să ierţi decât să te răzbuni, să oferi decât să ţii pentru tine, să te consumi fără a-ţi economisi viaţa proprie. Vestirea Împărăţiei de către Isus ia naştere din experienţa nemijlocită a traiului în familie, şi cuprinde toate relaţiile, plecând tocmai de la cele de familie, pe care le pune într-o lumină nouă şi le lărgeşte dincolo de frontierele legii vechi. Invitaţia lui Isus este de a depăşi o viziune egoistă asupra legăturilor familiale şi sociale, şi de a lărgi afectele dincolo de cercul restrâns al familiei de origine, ca ele să devină ferment de dreptate pentru viaţa socială.

Prima şcoală a afectelor este familia. Este leagănul în care răul poate fi înfruntat şi depăşit. Este resursa de bine, preţioasă societăţii. Este sămânţa din care vor încolţi alte familii chemate să îmbunătăţească lumea. Şi, totuşi, se poate întâmpla ca legăturile de familie să pună piedică dezvoltării sociale a afectelor. Asta se întâmplă când familia sechestrează pentru sine energii şi resurse, închizându-se în logica profitului familial care nu lasă nici o moştenire pentru viitorul societăţii.

Isus vrea să elibereze cuplul şi familia de tentaţia închiderii în sine: "Dacă îi iubiţi pe cei care vă iubesc... dacă îi salutaţi numai pe fraţii voştri, ce lucru neobişnuit faceţi?". Prin cuvinte revoluţionare, Isus le aminteşte interlocutorilor de "antica" asemănare cu Dumnezeu, chemându-i să se dedice celorlalţi după stilul dumnezeiesc, dincolo de temeri şi frici, de calculele şi garanţiile avantajului propriu.

Uimindu-şi auditoriul, Isus învaţă că a fi copii - după asemănarea Tatălui - e pe măsura puterilor noastre. El ne scoate din toropeala resemnării şi a egoismului, şi vesteşte cu tărie că a ne iubi duşmanul şi a ne ruga pentru cel care ne persecută ne e la îndemână, că violenţa din propria inimă este dezrădăcinată prin iertarea ofenselor, că generozitatea noastră poate depăşi logica economică a simplului schimb.

2. Ca să fiţi fiii Tatălui vostru cel din ceruri. Isus cere un stil de viaţă aparte, care să arate înălţimile la care omul poate să acceadă. Din învăţătura sa transpare convingerea că familiile, din voinţa lui Dumnezeu, sunt în măsură să călăuzească pe calea iubirii.

Familia educă la a spune "mulţumesc" şi "te rog", la a fi darnici şi disponibili, la a da cu împrumut lucrurile personale, la a da atenţie nevoilor şi emoţiilor celorlalţi, la a lua seama la truda şi greutăţile celor care ne sunt aproape. Prin micile acţiuni zilnice copilul învaţă să stabilească o relaţie cu alţii şi să trăiască în dărnicie, împărtăşire. Cultivarea virtuţilor personale este primul pas pe calea dezvoltării virtuţilor sociale. În familie, copii sunt învăţaţi încă de mici să dăruiască din jucăriile lor, să-i ajute pe colegii de şcoală, să ceară respectuos, să nu-l jignească pe cel mai slab, să sară în ajutorul altora. De aceea adulţii depun efort în a da exemplu de atenţie, dăruire, dărnicie, altruism. Astfel familia devine locul primar în care se învaţă semnificaţia dreptăţii, solidarităţii, sobrietăţii, simplităţii, onestităţii, autenticităţii şi corectitudinii, dar şi pasiunea pentru istoria omului şi a polis-ului.

Asemenea lui Iosif şi Mariei, părinţii sunt cuprinşi de uimire când îşi văd copiii înfruntând cu siguranţă lumea adultă. Uneori li se descoperă şi adulţilor ca maeştri surprinzători: "L-au găsit în templu, stând în mijlocul învăţătorilor, ascultându-i şi punându-le întrebări. Toţi cei care-l ascultau se mirau de înţelepciunea şi de răspunsurile lui" (Lc 2,46-47). Asemenea familiei din Nazaret, fiecare familie oferă societăţii, prin intermediul copiilor săi, bogăţia umană pe care o trăieşte, inclusă fiind şi capacitatea de a iubi duşmanul, de a ierta fără a se răzbuna, de a se bucura de succesele aproapelui, de a dărui mai mult decât i se cere...

În familie pot apărea separări şi sfâşieri, pot apărea duşmani, iar duşmanul poate fi unul din soţi, părintele, copilul, fratele, sora.... Dar în familie se iubeşte, se doreşte cu sinceritate binele altora, se suferă când cuiva îi este rău, chiar dacă s-a purtat vreodată ca "duşman", se roagă pentru cine este ofensat, există disponibilitatea de a renunţa la bunurile personale doar-doar să-i facem fericiţi pe ceilalţi; aici viaţa este înţeleasă în toată frumuseţea când este cheltuită pentru binele celorlalţi.

Familia este "prima şi cea mai vitală celulă a societăţii" (FC, 42) deoarece aici se învaţă cât de importantă este legătura cu ceilalţi. În familie se învaţă că energia afectelor nu se poate mărgini la "între noi", ci este destinată orizontului mai vast al vieţii sociale. ?inute doar în cercul strâmt al nucleului familial afectele lenevesc şi, în loc să dilate respiraţia familiei, o sufocă. Deschiderea legăturilor şi lărgirea afectelor dă viaţă familiei. În caz contrar, ar închide persoanele în cuşti aducătoare de moarte.

3. Tatăl tău... ce vede în ascuns. Grija faţă de legăturile şi afectele familiale este mai bine garantată când suntem buni şi generoşi cu alte familii, atenţi la rănile lor, la problemele pe care le au copiii lor, poate atât de diferite de ale noastre. Între părinţi şi copii, între soţ şi soţie, binele se măreşte în măsura în care familia se deschide faţă de societate, dând atenţie şi ajutor nevoilor celorlalţi. În acest fel familia dobândeşte motivaţii şi mai puternice pentru a dezvolta rolul său social, devenind temelia şi principala resursă a societăţii. Capacitatea de a iubi dobândită depăşeşte de cele mai multe ori nevoile familiei proprii. Cuplul devine disponibil pentru slujirea şi educaţia nu numai a copiilor proprii ci şi a altor copii: devenind astfel tată şi mamă a mai multor copii...

"Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru ceresc este desăvârşit": desăvârşirea care apropie familiile de Tatăl - care este în ceruri - este acel surplus de viaţă care întrece nucleul familial, o urmă a iubirii îmbelşugate pe care Dumnezeu o revarsă asupra creaturilor sale.

Atâtea familii deschid uşa casei lor ca să găzduiască, să se îngrijească de necazul şi de sărăcia aproapelui, dăruind o haină încă bună de purtat, găzduind colegii de şcoală ai copilului pentru a face temele împreună... Sau, primind un copil care nu are familie, contribuind la menţinerea căldurii familiale acolo unde a rămas numai tatăl ori mama, asociindu-se pentru a susţine alte familii în miile de greutăţi cotidiene, învăţându-i pe copii cum îşi pot oferi ajutor reciproc atunci când sunt diferenţe de rasă, limbă, cultură, religie. În acest fel lumea devine mai frumoasă şi mai locuibilă tuturor şi calitatea vieţii creşte în avantajul întregii societăţi.

Nu din întâmplare textul din evanghelie, după îndemnul la desăvârşire, vorbeşte de pomană. Odinioară, într-o economie de subzistenţă, pomana era modul de redistribuire a resurselor, o practică de dreptate socială. Îndemnul lui Isus este de a nu căuta o recunoaştere din partea celor care primesc pomana, folosind săracul pentru a acumula prestigiu, dar de a acţiona în secret. În taina inimii - întâlnirea cu Dumnezeu - confirmă identitatea de copil, atât de asemănătoare Tatălui; un ţel înalt, în aparenţă de neatins, dar pe care viaţa de familie îl apropie de sine.

E. Învăţătura Magisteriului

Familia îi oferă societăţii, în dar, rodul preţios al iubirii gratuite care se îmbracă în veşmântul gingăşiei, bunătăţii, slujirii, dezinteresului şi stimei reciproce. Aşa cum arată pasajul de mai jos din Familiaris Consortio, învăţătura bisericii a căutat să scoată mereu în evidenţă cum familia, pe lângă a fi şcoala afectelor se remarcă prin a fi "prima şcoală de virtuţi sociale". Ea posedă o specifică şi originară dimensiune publică, ce are influenţă asupra bunului mers al societăţii şi a stabilităţii legăturilor sociale.

Datoria socială a familiei

Familia are legături vitale şi organice cu societatea, căreia îi este temei şi perpetuu aliment prin datoria sa de a sluji viaţa: din familie se nasc cetăţenii şi în familie, ei găsesc prima şcoală de virtuţi sociale, care sunt sufletul vieţii şi al dezvoltării societăţii ca atare.

Astfel, în forţa naturii şi vocaţiei sale, departe de a se închide în ea însăşi, familia se deschide spre alte familii şi spre societate, asumându-şi rolul său social.

Aceeaşi experienţă a comuniunii şi a participării, care trebuie să caracterizeze viaţa zilnică a familiei, reprezintă prima şi fundamentala contribuţie adusă societăţii. Relaţiile dintre membrii comunităţii familiale sunt inspirate şi dirijate de legea "gratuităţii" care, respectând şi favorizând în toţi şi în fiecare, demnitatea personală ca pe unicul titlu de valoare, devine primire cordială, întâlnire şi dialog, disponibilitate dezinteresată, slujire generoasă, solidaritate profundă (Familiaris Consortio, 42- 43).

F. Întrebări pentru a dialoga în cuplu şi în grup

Întrebări adresate cuplului 1.

Ce valori învaţă copiii din modul nostru de a trăi? 2.

Ce atenţie acordă familia noastră vieţii sociale? 3.

Ce ajutor oferim săracilor şi celor în nevoi?

Întrebări adresate grupului de familii şi comunităţii 1.

Care sunt cele mai urgente nevoi ale comunităţii noastre? 2.

Ce putem face faţă de cel aflat în necaz? 3.

Care sunt familiile pe care le putem ajuta? Cum?

G. Angajament în viaţa de familie şi în societate

H. Rugăciuni spontane. Tatăl nostru

I. Cântul de încheiere