» înapoi la cuprins «

2. FAMILIA GENEREAZĂ VIAŢA

A. Cântul şi salutul de început

B. Invocarea Duhului Sfânt

C. Citirea Cuvântului lui Dumnezeu

"Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie" (Gen 1,27).

"Şi a zis Domnul Dumnezeu: «Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el». Şi Domnul Dumnezeu, Care făcuse din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului, le-a adus la Adam, ca să vadă cum le va numi; aşa ca toate fiinţele vii să se numească precum le va numi Adam.

Şi a pus Adam nume tuturor animalelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor sălbatice; dar pentru Adam nu s-a găsit ajutor de potriva lui. Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; şi, dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o. la Adam.

Şi a zis Adam: «Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea»; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup" (Gen 2,18-24).

D. Cateheza biblică

1. A făcut bărbat şi femeie. De ce a făcut Dumnezeu bărbatul şi femeia? De ce a voit să strălucească chipul său în om mai mult decât în orice altă făptură? Bărbatul şi femeia care se iubesc cu totalitatea fiinţei lor sunt leagănul în care Dumnezeu a voit să-şi odihnească iubirea sa, aşa încât orice prunc ar veni la lumina zilei să-l poată cunoaşte, să-l poată primi şi să poată trăi în prezenţa sa, dând laudă Creatorului, din neam în neam.

Biblia ilustrează încă din primele pagini binele pe care Dumnezeu l-a gândit pentru creaturile sale. A creat bărbatul şi femeia egali în demnitate, deşi diferiţi: de o parte bărbatul, de alta femeia. Asemănarea - împreună cu diferenţa lor sexuală - le îngăduie celor doi să intre într-un dialog creativ care să-i conducă la încheierea unui legământ pentru toată viaţa. Legământul cu Domnul este cel ce dă viaţă poporului, în raportul său cu lumea şi cu istoria întregii umanităţi. Ceea ce Biblia învaţă despre omenire şi Dumnezeu are rădăcini în istoria Exodului. De-a lungul timpului, Israelul experimentează tovărăşia binevoitoare a Domnului, al cărui popor este. Sursa vieţii sale se află în consimţământul dat acestui legământ.

Istoria legământului dintre Dumnezeu şi poporul său aduce multă lumină asupra relatării creaţiei bărbatului şi femeii. Au fost creaţi în vederea alianţei al cărui obiect nu sunt doar ei, ci implică şi Creatorul: "Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie".

Familia ia naştere din cuplul gândit, tocmai în diferenţa sa sexuată, după chipul Dumnezeului alianţei. Limbajul trupului dobândeşte o deosebită importanţă în familie, povestind ceva din Dumnezeu însuşi. Bărbatul şi femeia, în virtutea diferenţei şi a completării (n. tr complementarităţii) lor au primit chemarea de a trăi legământul care este după chipul şi asemănarea Alianţei lui Dumnezeu, mereu aliat cu poporul său. Trupul femeiesc este predispus să dorească şi să primească trupul bărbătesc şi invers, dar acelaşi lucru este valabil înainte de toate pentru "minte" şi "inimă". Întâlnirea cu o persoană de sex opus suscită întotdeauna curiozitate, apreciere, dorinţa de a fi remarcaţi, de a dărui tot ceea ce-i mai bun din sine, de a arăta propria valoare, de a îngriji, de a proteja..., e o întâlnire întotdeauna dinamică, încărcată de energie pozitivă, deoarece în relaţia cu altul ne descoperim şi ne dezvoltăm pe noi înşine. Identitatea masculină şi cea feminină tresar mai ales când între el şi ea se iveşte uimirea întâlnirii şi dorinţa de a stabili o legătură.

În relatarea din Cartea Genezei în capitolul 2, Adam se descoperă bărbat în clipa în care recunoaşte femeia: întâlnirea cu femeia îl ajută să-şi perceapă şi să dea nume fiinţei sale de bărbat. Reciproca recunoaştere a bărbatului şi a femeii înfrânge limita impusă de singurătate şi dezvăluie bunătatea legământului conjugal. În dezacord cu cei ce susţin ideologia gender-ului, diferenţa dintre cele două sexe este foarte importantă. Ea este fundamentul pe care omul poate construi umanitatea sa în relaţie şi interacţiune cu altul. În timp, ambii - soţul şi soţia - se dăruiesc total unul altuia, şi împreună se dăruiesc copiilor care vor veni la viaţă. Dinamica darului sărăceşte ori de câte ori sexualitatea este folosită în mod egoist, excluzând orice posibilitate de deschidere către viaţă.

2. Nu este bine să fie omul singur. Ca să umple golul din Adam, Dumnezeu hotărăşte să-i dea "ajutor potrivit". În Biblie, termenul "ajutor" îl are cel mai adesea ca subiect pe Dumnezeu, până la punctul de a deveni un titlu divin ("Domnul este ajutorul meu", Ps 118,7). Prin ajutor nu se înţelege o intervenţie generică, ci ajutorul oferit în faţa unui pericol de moarte. Făcând femeia ca ajutor potrivit (care să-i corespundă), Dumnezeu scoate omul din umbra singurătăţii care îl duce la pieire şi îl introduce în legământul conjugal care îi dă viaţa: legământul conjugal în care bărbatul şi femeia îşi dăruiesc reciproc viaţa; legământul parental în care tatăl şi mama dau viaţă şi o transmit copiilor.

Femeia şi bărbatul sunt unul altuia "ajutor", care "se află faţă în faţă", susţine, împărtăşeşte, comunică, exclude orice formă de inferioritate sau superioritate. Egala demnitate dintre bărbat şi femeie nu îngăduie nici o ierarhie şi, totodată, nu exclude diferenţa. Tocmai diferenţa dă bărbatului şi femeii posibilitatea de a încheia un legământ şi ca legământul să-i ţină strâns uniţi. Cartea lui Ben Sirah învaţă: "Cel care îşi câştigă o asemenea femeie are bună agoniseală, ajutor după sine şi stâlp de odihnă. Unde nu este gard, se va jefui agoniseala; şi unde nu este femeie, acolo este suspin şi neorânduială" (Sir 36, 26-27).

Bărbatul şi femeia care se iubesc în dorinţa şi gingăşia trupurilor, dar şi în profunzimea dialogului, devin aliaţii care se recunosc unul datorită celuilalt, care menţin cuvântul dat şi sunt fideli făgăduinţei, se susţin în realizarea asemănării cu Dumnezeu la care sunt chemaţi ca bărbat şi femeie încă de la întemeierea lumii. De-a lungul vieţii vor aprofunda limbajul trupului şi al cuvântului, căci aşa cum e nevoie de aer şi apă, aşa e nevoie de trup şi cuvânt. Vor trebui să fugă de ispitele tăcerii, ale depărtării şi neînţelegerilor. Nu rareori munca solicitantă, extenuantă, fură din timpul şi energia cu care trebuie să fie îngrijită relaţia dintre soţi: iată de ce este nevoie de timpul sărbătorii care celebrează legământul şi viaţa.

Crearea femeii are loc în timp ce omul doarme adânc. Toropeala la care l-a supus Dumnezeu exprimă abandonul în faţa unei taine pe care îi este imposibil să o înţeleagă. Provenienţa femeii rămâne învăluită în taina lui Dumnezeu, aşa cum tainică este provenienţa iubirii în orice cuplu, şi tainic este motivul întâlnirii şi a reciprocei atracţii, care a dus la comuniunea lor de viaţă. De aici se desprinde o certitudine: în relaţia de cuplu Dumnezeu a înscris "logica" iubirii sale, conform căreia binele propriu constă în dăruirea faţă de celălalt.

Iubirea de cuplu, compusă din atracţie, însoţire, dialog, prietenie, grijă... îşi afundă rădăcinile în iubirea lui Dumnezeu, care a gândit de la început bărbatul şi femeia ca făpturi care să se iubească cu iubirea sa, cu toate că uneori apăsarea păcatului poate îngreuna şi tulbura legătura lor. Din nefericire păcatul înlocuieşte logica iubirii, a dăruirii de sine cu logica puterii, a dominării, a afirmării egoiste de sine.

3.Şi vor fi amândoi un trup. Luată din coasta omului, femeia este "os din oasele mele şi carne din carnea mea". Din acest motiv femeia este părtaşă a slăbiciunii - carnea - omului, dar şi a structurii sale importante - osul. Într-un comentariu din Talmud găsim următoarea explicaţie: "Dumnezeu nu a creat femeia din capul omului... ca să nu-l stăpânească, nici din tălpile sale ca să nu-i fie supusă, dar a făcut-o din coastă ca să-i fie aproape de inimă". Un ecou la aceste cuvinte întâlnim pe buzele "iubitei" din Cântarea Cântărilor: "Pune-mă ca sigil pe inima ta..." (Ct 8,6). Aşa e exprimată unirea profundă şi intensă la care aspiră şi spre care se îndreaptă iubirea din cuplu.

"Os din oasele mele şi carne din carnea mea": bărbatul pronunţă primele sale cuvinte faţă în faţă cu femeia. Până în acest moment "lucrase" dând nume animalelor, dar rămânând încă singur, nefiind capabil să pronunţe cuvinte de comuniune. Când, însă, vede femeia în faţa sa, bărbatul vesteşte cuvinte de uimire, recunoscând în ea măreţia lui Dumnezeu şi frumuseţea sentimentelor. Comuniunii bogate în uimire, mulţumirii şi solidarităţii dintre bărbat şi femeie Dumnezeu îi încredinţează creaţia sa. Fiind aliaţi în iubire ei devin cu timpul "un trup".

Un trup, deşi face aluzie la copil, aminteşte în primul rând comuniunea interpersonală care atrage în sine bărbatul şi femeia în întregime, până într-acolo că devin o nouă realitate. Astfel uniţi ei vor putea şi vor trebui să se dispună transmiterii vieţii, primirii şi generării copiilor, deschizându-se în acelaşi timp grijii faţă de copiii sărmani şi chiar adopţiei. Într-adevăr, intimitatea conjugală este locul originar pregătit şi voit de Dumnezeu, ca viaţa umană să fie zămislită, născută şi primită. Constelaţia de afecte şi de legături persoanele este cuprinsă în intimitate.

În cuplu locuieşte uimirea, primirea, dăruirea, mângâierea la greu şi în singurătate, legământul şi mulţumirea pentru minunatele lucrări ale lui Dumnezeu. Cuplul este terenul fertil în care viaţa este semănată, încolţeşte şi vine la lumină. Vatră de viaţă, loc al lui Dumnezeu, cuplul - primind şi pe unul şi pe celălalt - îşi înfăptuieşte menirea faţă de creaţie şi devine din ce în ce mai asemănător Creatorului, parcurgând calea spre sfinţenie.

E. Învăţătura Magisteriului

În viaţa de familie relaţiile interpersonale au fundamentul şi se hrănesc din taina iubirii. Căsătoria creştină, legătura prin care bărbatul şi femeia făgăduiesc să se iubească în Domnul pentru totdeauna şi cu totalitatea fiinţei, este izvorul care alimentează şi dă viaţă legăturilor dintre toţi membrii familiei. Nu din întâmplare, pentru a ilustra secretul vieţii domestice, în citatele de mai jos, luate din Familiaris Consortio şi din Evangelium Vitae, apar de mai multe ori termenii "comuniune" şi "dar".

Iubirea, izvor şi suflet al vieţii de familie

Comuniunea conjugală este temelia pe care se clădeşte ampla comuniune a familiei, a părinţilor şi copiilor, a fraţilor şi a surorilor între ei, a rudelor şi a altor persoane apropiate familiei.

Această comuniune se înrădăcinează în legăturile naturale de trup şi sânge, şi ea se dezvoltă până la desăvârşirea propriu-zis umană prin stabilirea şi maturizarea de legături spirituale mai profunde şi mai bogate: iubirea care însufleţeşte raporturile interpersonale dintre diferiţii membri ai familiei, constituie forţa interioară care modelează şi dă viaţă comuniunii şi comunităţii familiale.

Apoi, familia creştină este chemată să experimenteze o nouă şi originală comuniune, care o întăreşte şi o desăvârşeşte pe cea naturală şi umană. În realitate, harul lui Isus Cristos, "cel dintâi născut dintre mulţi fraţi" (Rom 8,29) este prin natura şi dinamismul său interior un "har de fraternitate", cum îl numeşte sfântul Toma de Aquino (Summa Theologie II,14,2, ad 4). Duhul Sfânt, revărsat în celebrarea sacramentelor, este izvorul viu şi hrana nesecată a comuniunii supranaturale care îi adună şi-i uneşte pe credincioşi - cu Cristos şi între ei - în unitatea Bisericii lui Dumnezeu. O formă de dezvăluire şi realizare specifică a comuniunii ecleziale o constituie familia creştină, care şi din acest motiv poate şi trebuie să se numească "Biserica domestică" (LG, 11, cf AA, 11).

Toţi membrii familiei, fiecare conform cu propriul dar, au harul şi responsabilitatea de a construi, zi de zi, comuniunea dintre persoane, făcând din familie "cea mai completă şi mai bogată şcoală de umanitate" (GS, 52), ceea ce se petrece de fapt prin grija şi dragostea faţă de cei mici, faţă de cei bolnavi şi bătrâni, prin serviciile reciproce zilnice, prin împărţirea bunurilor, a bucuriilor şi suferinţelor (Familiaris Consortio, 21).

Familia este implicată de-a lungul întregului arc de existenţă a membrilor săi, de la naştere până la moarte. Ea este cu adevărat "sanctuarul vieţii..., locul în care viaţa - darul lui Dumnezeu - poate fi primită aşa cum se cuvine şi apărată de nenumăratele atacuri la care este expusă, locul unde se poate dezvolta conform unei creşteri umane autentice!". De aceea este hotărâtor şi de neînlocuit rolul familiei în construirea culturii vieţii.

Ca biserică domestică, familia este chemată să vestească, să celebreze şi să slujească Evanghelia vieţii. E o îndatorire ce-i priveşte în primul rând pe soţi, chemaţi să fie transmiţători ai vieţii, pe baza unei mereu reînnoite conştiinţe asupra sensului zămislirii ca eveniment privilegiat, în care se vădeşte că viaţa umană este un dar primit pentru a fi la rându-i dăruit. În procrearea unei noi vieţi părinţii observă că pruncul "dacă e rodul dăruirii lor reciproce de iubire, este la rându-i un dar pentru amândoi, un dar care izvorăşte din dar".

Familia îşi îndeplineşte misiunea de a vesti Evanghelia vieţii mai ales prin educarea copiilor. Prin cuvânt şi exemplu, în relaţiile şi alegerile de fiecare zi şi prin gesturi şi semne concrete, părinţii îşi iniţiază copiii la libertatea autentică, ce se realizează în dăruirea sinceră de sine, şi cultivă în ei respectul faţă de celălalt, simţul de dreptate, primirea cordială, dialogul, slujirea generoasă, solidaritatea şi orice altă valoare ce ajută la trăirea vieţii, ca dar. Acţiunea educativă a părinţilor creştini trebuie să se facă slujire a credinţei copiilor şi ajutor oferit lor ca să-şi împlinească vocaţia primită de la Dumnezeu. În misiunea educativă a părinţilor este cuprins faptul de a-şi învăţa pruncii şi de a le da mărturie despre adevăratul sens al suferinţei şi al morţii: o vor putea face dacă vor şti să fie atenţi la orice suferinţă pe care o vor întâlni în jurul lor şi, în primul rând, dacă vor şti să dezvolte atitudini de apropiere, asistenţă şi participare faţă de bolnavi şi bătrâni în mediul familial (Evangelium Vitae, 92).

F. Întrebări pentru a dialoga în cuplu şi în grup

Întrebări adresate cuplului 1.

Cum ne manifestăm dorinţa şi gingăşia în relaţia noastră? 2.

Ce piedici pot afecta legământul nostru? 3.

Iubirea noastră de cuplu este deschisă faţă de viaţă, de societate, de Biserică? 4.

Ca să îmbunătăţim înţelegerea dintre noi... ce mică hotărâre am putea lua?

Întrebări adresate grupului de familii şi comunităţii 1.

Cum am putea propune în comunitatea noastră valoarea iubirii nupţiale? 2.

Cum să favorizăm comunicarea şi ajutorul reciproc dintre familii? 3.

Cum să-i ajutăm pe cei în dificultate în viaţa de cuplu şi de familie?

G. Angajament în viaţa de familie şi în societate

H. Rugăciuni spontane. Tatăl nostru

I. Cântul de încheiere