» înapoi la cuprins «

Lectio divina pentru prima săptămână din Postul Mare

Mc 9,2-10

Atunci când vrem să facem lectio divina în grup trebuie să ne pregătim în mod adecvat. Concret:

• să stabilim cu grijă timpul şi locul cel mai potrivit persoanelor care participă pentru a favoriza reculegerea;

• textul să fie ales dinainte, făcut cunoscut şi adaptat culturii şi spiritualităţii grupului; Ce spune textul în sine? Ce-mi spune mie, ce ne spune nouă? Ce mă face acest text să-i spun lui Dumnezeu?

• nu este un studiu biblic: citim, recitim, rumegăm cuvântul, şi ascultăm ce vrea să ne spună;

• cineva din grup să se ocupe de pregătirea unui comentariu exegetic cel puţin esenţial şi să conducă desfăşurarea în diferitele faze;

• toţi să aibă aceeaşi traducere a textului;

• pregătirea locului: o icoană, o biblie mai mare, o lumânare, flori, uneori un fond muzical, scaunele aşezate în cerc;

• cel care conduce stabileşte forma de început, trecerea de la o fază la alta, încheierea (să dureze 40-60 de minute);

• scopul principal nu este de a interpreta Biblia, nici de a cunoaşte conţinutul Cărţii Sfinte, de a ne mări cunoştinţele, de a afla lucruri extraordinare, ci de a descoperi, ajutaţi de cuvântul scris, cuvântul viu pe care Dumnezeu îl pronunţă azi în viaţa fiecăruia dintre noi.

* * *

O temă clasică a evangheliilor Postului Mare este evenimentul Schimbării la faţă. În a doua duminică din anii A, B, C, după istorisirea ispitirilor care deschide această perioadă, ni se relatează acest fapt, vrând să ne arate că vestirea pătimirii şi a morţii lui Isus este susţinută şi interpretată în lumina acestei străfulgerări de glorie viitoare.

Pentru a înţelege fragmentul trebuie să fim atenţi la natura textului. Nu este o minune, nu este o parabolă, nu este o învăţătură. Este o relatare, dar este cu totul specială, deoarece implică fie unele fapte reale (urcarea şi coborârea de pe munte, entuziasm, frică, secret...), fie experienţe în afara controlului (splendoarea, conversaţia, prezenţa lui Ilie şi a lui Moise, oferta lui Petru, glasul Tatălui care vorbeşte, norul...). Trebuie să respectăm această natură specifică în a-l interpreta.

Dar să-l invocăm în primul rând pe Duhul sfânt, ca să ne deschidă mintea şi inima să înţelegem sensul cel mai viu şi vital al Scripturii. Să fie o invocare de credinţă, să ne dispunem inima şi mintea pentru lumina sa şi pentru adevărul care ne este oferit.

Rugăciunea de început: invocarea Duhului sfânt

1. Lectio: Să citim cuvântul (Mc 9,2-10): lectură lentă şi atentă urmată de tăcere câteva minute.

Fiecare poate reciti în gând textul încercând să-şi amintească ceea ce a citit.

Se face un prim comentariu asupra textului şi a structurii sale:

Fragmentul este parcă înrămat întrucât la început se urcă pe munte (început), apoi se coboară (sfârşit).

a. Putem subîmpărţi textul în patru/cinci părţi:

• premisa (v. 2): Isus urcă pe munte împreună cu trei ucenici aleşi de el;

• scena schimbării (textul spune "metamorfozat", adică transformat) la faţă şi la haine şi dialogul cu Ilie şi Moise (vv. 3-4);

• întretăierea glasurilor: acela al lui Petru care nu ştie ce spune (vv. 5-6) şi cel care vine din nor (v. 8);

• întoarcerea la normalitate, aflându-se doar "cu Isus singur" şi coborârea de pe munte cu porunca de a nu vorbi până după înviere (vv. 9-10).

b. Tot la nivelul textului putem observa că sunt diferenţe între Marcu şi ceilalţi sinoptici (Ioan nu ne vorbeşte despre acest moment).

Matei (17,1-9) dezvoltă mai mult tema glasului şi aminteşte gestul lui Isus de a-i încuraja; Isus apare ca un nou Moise; Luca (9,28-36) leagă schimbarea la faţă de apropiata pătimire. Vorbeşte despre atitudinea de rugăciune a lui Isus, despre lupta împotriva senzaţiei de somn a ucenicilor; iar "glasul" care se aude atunci când Moise şi Ilie se duc; Marcu are unele particularităţi tipice ale sale: strălucirea excepţională a hainelor (v. 3); îl pune pe Ilie înaintea lui Moise; dezvoltă mai mult interdicţia de a vorbi despre eveniment. Marcu are un mai mare gust de povestire populară: el înţelege să sublinieze ce anume se ascunde în acest "Isus". El este Mesia, care deocamdată mai rămâne încă ascuns...

c. Este important să ne dăm seama de contextul, de locul în care este aşezată această "manifestare cerească", în Evanghelia după Marcu.

Avem mai întâi contextul amplu cuprins între cei doi orbi: cel din Betsaida (Mc 8,26 ş.u.) şi cel de la Ierihon (Mc 10,46-47). În acest amplu context Marcu acumulează toate exigenţele urmării şi arată şi toată rezistenţa pe care ucenicii şi mulţimea o opun la cele spuse de Isus. Mulţi sunt înspăimântaţi, miraţi, tulburaţi, aproape necredincioşi.

Este apoi contextul mai specific, cadenţat de anunţurile pătimirii: primul (Mc 8,31-32) trezeşte reproşul făcut aparte de Petru la care Isus răspunde foarte dur (Mc 8,33). Acestui anunţ îi urmează condiţiile pentru a-l urma pe Isus: să punem accentul mai mult pe a fi decât pe a avea, pe autenticitatea publică şi nu numai privată (Mc 8,34-38). Al doilea anunţ al pătimirii urmează îndeaproape experienţa schimbării la faţă şi este exprimat în formă directă (Mc 9,31-32) şi este completat cu invitaţia de a sluji şi de a-i primi pe cei mici (Mc 9,33-37.41).

Se proclamă din nou cuvântul.

2. Meditatio: Să medităm cuvântul (Ghidul oferă un comentariu mai amplu)

Să vedem îndeaproape textul nostru, să aprofundăm conceptele cheie, ca să intrăm în misterul pe care ni-l împărtăşeşte această pagină.

a. Să notăm în general că este vorba despre o experienţă practic pascală. Ne face să înţelegem istoria lui Isus pornind de la moartea sa "transfigurată". Spre deosebire de Botez, când glasul "îi vorbea" lui Isus (cf. Mc 1,11), acum ucenicii trebuie să asculte cuvântul de revelaţie şi să se încredinţeze "cuvântului" lui Isus fără teamă. Este cuvântul celui care "locuieşte în cerul pascal al strălucirii divine", dincolo de moarte.

Scena aceasta se pune la un nivel diferit de viaţa normală. De aceea este posibil să o acceptăm şi să o înţelegem numai dacă am fost transformaţi - de către moartea sa - în ucenici ai Celui Înviat. O poate înţelege numai cine a avut o întâlnire "re-creatoare" cu Isus. Să observăm că "naraţiunea" este făcută cu experienţa şi ochii ucenicilor întăriţi în credinţa postpascală: multe din lucrurile spuse au acest gust. Nu este o cronică sau un jurnal înainte de Paşti...

b. Faza pregătitoare: putem distinge câteva pasaje:

• După şase zile: este singura indicaţie cronologică a lui Marcu, în afara pătimirii. Ce semnificaţie poate avea? O cronologie concretă: şase zile după "mărturisirea" lui Petru (Mc 8,27)? Sau o aluzie la sărbătoarea foarte populară a Corturilor de unde derivă acea imagine a celor trei corturi? Se pare că pentru Marcu această cronologie nu prea contează.

• Isus i-a luat pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan... sunt cele trei personaje pe care Isus le va mai lua cu sine, pentru o experienţă mai specială. Este o alegere de mărturie mai calificată, un dar de mângâiere şi de încredere pentru un grup care traversează un moment de frică şi rătăcire. Este o alegere a sa specială, dar spre beneficiul credinţei tuturor: sunt într-un fel liderii grupului (cf. Mc 5,37; 14,33).

• i-a dus deoparte pe un munte înalt numai pe ei: se pare că lui Marcu îi place să sublinieze această izolare atât de grup, cât şi de locurile comune. Muntele înalt de obicei este considerat Taborul (582 m, izolat pe câmpie). Isus urcă pe munte şi în alte momente solemne: ispitirea (Mt 4,8), misiunea finală în Galileea (Mt 28,16). Este oricum un simbol al unei apropieri mai mari de Dumnezeu, al izolării de viaţa comună, al posibilităţii unei perspective panoramice etc.

Prin contrast, în acelaşi timp, acolo jos în vale, toţi ceilalţi nu reuşesc să elibereze copilul epileptic de răul lui. Contrastul este voit de Marcu: jos Biserica suferă şi se luptă cu mizeria, dar fără a reuşi să o vindece; sus comunitatea cea mică ce se încrede în Isus şi-i cunoaşte gloria strălucitoare.

c. Scena schimbării la faţă; să o vedem pe părţi:

• i s-a schimbat înfăţişarea înaintea lor: (literal a fost metamorfozat: a apărea în altă formă). Transformarea apare şi în formă vizibilă: haina devine strălucitor de albă (Marcu pare entuziasmat), dar şi faţa se face luminoasă (o spun Luca şi Matei). Toate sunt semne ale gloriei cereşti acordată celor aleşi, dar în acest caz vrea să spună că şi omenitatea lui Isus este îmbrăcată în gloria divină, aşa cum se va spune după glorificare (cf. 1Cor 15,43; 2Cor 5,4).

• le-a apărut Ilie împreună cu Moise şi vorbeau cu Isus: aceste două personaje reprezintă sinteza istoriei ebraice, cea a legii şi a profeţiei. După Luca, ei vorbesc cu Isus despre "exodul" său, adică despre paştele care e pe cale să se întâmple, ducând la împlinire exodul din trecut, făcând să treacă toată omenirea spre lumina şi strălucirea sa. Dar poate că mai există o explicaţie. Ei sunt precursorii şi martorii alianţei, fapt pentru care prezenţa lor are o valoare apologetică, nu numai explicativă: Isus, refuzat ca şi periculos pentru identitatea şi speranţa lui Israel, în realitate duce la îndeplinire această speranţă. Dar ultimul şi decisivul cuvânt vine de la Tatăl însuşi: care îl declară Fiu al său în faţa ucenicilor, depăşind chiar funcţiile lui Moise şi Ilie, care sunt acolo parcă pentru a întări convergenţa trecutului asupra lui Cristos.

• Petru, intervenind, i-a spus lui Isus: "Învăţătorule, e bine că suntem aici; să facem trei colibe:... modul acesta de a vorbi intră în stilul său (cf. Mc 1,37; 8,30.32; 10,28). Propunerea sa arată entuziasm, dar şi dorinţa de a prelungi fericirea; fără a-şi da seama însă că este iraţional. Există un sentiment de "teamă" în faţa prezenţei "divinului", lucru tipic unui evreu. Dar mai există o semnificaţie pe care o putem scoate: parcă ar voi să oprească istoria, în acest caz într-o optică iudaică, cea a glorificării. Practic cerea să nu pătrundă pe drumul suferinţei. Acum această dorinţă este numai un vis, ba chiar o nebunie. Glasul lui Dumnezeu din nor îi invită să asculte ceea ce Isus repetă cu insistenţă: a-l urma pe drumul suferinţei şi al morţii.

• a venit un nor care i-a învăluit în umbră: este un simbol foarte cunoscut, a venirii lui Dumnezeu asupra unei persoane, asupra cortului, asupra poporului: cf. Ex 16,10; 19,9; 40,35; Num 9,18.22; 10,34; Lc 1,35 etc. Vrea să arate revelarea şi totodată ascunderea lui Dumnezeu: este o prezenţă care învăluie, dar pe care nu o poţi cuprinde; în timp ce te "acoperă", nu o poţi reţine. Este mister şi fecunditate împreună, glorie şi revelaţie...

• Acesta este Fiul meu cel iubit: sunt aceleaşi cuvinte deja pronunţate la botezul său în Iordan (Mc 1,11). Dar atunci erau ca o revelaţie făcută lui Isus, o trezire a conştiinţei sale, o chemare sau vocaţie pentru viitorul său. Acum sensul apare altul: nu este numai confirmarea filiaţiunii divine a lui Isus, ci şi o susţinere pentru ceea ce spunea şi care găseşte ostilitate printre "autorităţi". Dumnezeu îşi oferă sprijinul său la ceea ce spune Isus, numindu-l Fiu, făcând să-l vadă recunoscut de reprezentanţii Israelului (Ilie şi Moise) şi invitând să se asculte ceea ce spune el. În fond există o funcţiune apologetică: Biserica ce-l urmează pe Isus Cristos este moştenitoarea autenticului Israel, moştenitoarea profeţiei şi a legii sale; în contrast cu iudeii necreştini care i-au refuzat pe părinţii lor.

d. Concluzia scenei:

• privind în jurul lor, n-au mai văzut pe nimeni decât pe Isus singur: se poate simţi în text fie un sentiment de rătăcire (a privi în jur, deziluzionaţi), fie un sentiment de siguranţă (Isus este cu ei), fie un mesaj implicit: trebuie să acceptăm să stăm cu Isus al istoriei, chiar dacă este frumos să stăm cu Isus al gloriei. El rezumă orice altă valoare (Moise/alianţa, Ilie/profeţia), dar mai insinuează un sens: prin el, viaţa sa, persoana sa, familiaritatea sa, se cunoaşte unicul mijlocitor şi se intră în relaţie vitală şi sigură cu toate celelalte medieri. Nu este trezirea dintr-un somn, ci un simbol puternic. Trebuie să continuăm să ascultăm numai glasul său, să urmăm calea sa, să aderăm numai la el; să nu ne temem de criticile celorlalţi (scribi, farisei etc.). Să notăm că Matei (17,7) adaugă că Isus se apropie, îi atinge şi-i încurajează: "Ridicaţi-vă, nu vă temeţi!" Arată şi în acest caz trecerea de la o experienţă entuziastă, la una mai simplă şi ferială, dar în acelaşi timp autentică. Acel "ridicaţi-vă" cu alungarea fricii se referă şi în sens global la drumul lor pe urmele lui Isus în acele zile atât de contrastate.

• le-a poruncit să nu spună nimănui: element prezent şi la ceilalţi evanghelişti: dar poate mai caracteristic lui Marcu (cf. 1,34; 8,30). Ar putea fi justificat de teama că povestind ar provoca gelozia celorlalţi apostoli; dar poate că este ceva mai profund. Nu reuşesc să înţeleagă cu adevărat acest petic de cer dacă nu au ochii luminaţi de revelaţia învierii. Există riscul de a se ataşa de o formă de "religiozitate" lacomă de viziuni şi minuni. Numai cu cheia învierii şi aderând la ea, se va putea înţelege orice alt eveniment anterior, să-l facă să devină indicaţie pentru viaţă. Implicit drumul urmării are nevoie de timp, de reflecţie şi de tăcere, de aşteptare, pentru a vedea într-adevăr unde stă ultimul sens: învierea va da sensul deplin lucrurilor. Pentru că ne-am putea înşela căutându-l pe Dumnezeul minunilor şi al viziunilor, şi nu pe Dumnezeul suferinţei şi al vieţii dăruite în umilire.

3. Cuvântul luminează viaţa noastră (Ghidul arată cum putem aplica unele aspecte ale textului la viaţa noastră)

a. Există mereu momente dificile în viaţă, întuneric, senzaţii că Dumnezeu cere puţin cam mult de la noi, că ne ia din fericire: atunci putem dori un Dumnezeu care să ne "mângâie", care să ne rezolve problemele în mod miraculos, ne-ar plăcea să avem vreo experienţă mai originală pentru credinţa noastră. Şi putem fi tentaţi să alergăm după viziuni şi apariţii, mângâieri şi gusturi spirituale: pentru a ne sustrage suferinţei, deoarece crucea, sacrificiul, Calvarul ne înspăimântă. Şi nouă ne-ar plăcea să trăim ca Petru mereu pe Tabor, în afara lumii şi a durerii care ne face să suferim jos la poalele muntelui?

b. La sfârşit se trezesc cu Isus singur. Nu este uşor să acceptăm să stăm cu Isus singur: mai ales cu perspectiva că lucrurile merg rău, spre suferinţă şi uciderea Învăţătorului. Noi de multe ori punem împreună pe diavol şi apa sfinţită, adică credinţa creştină şi puţină superstiţie, poveştile şi evanghelia, horoscoapele şi providenţa, Sfânta Scriptură şi atâtea cărţi devoţionale fără nici o calitate teologică sau spirituală? Şi pentru noi Isus singur este prea puţin, căutăm altceva pe gustul nostru?

c. Schimbarea la faţă este o paranteză - însă nu este o închipuire - care arată ceea ce va fi într-adevăr după moartea lui Isus, dar care acum trebuie să rămână ascuns şi neînţeles. Ştim să acceptăm momentele de mângâiere şi de bucurie, ca nişte paranteze, nişte petice de cer, într-o viaţă care trebuie mai degrabă să înfrunte zilnic oboseala, suferinţa, mizeria, falimentul? Suntem tentaţi să fugim într-o lume fantastică, fără a crede că tocmai aici are sens şi este rodnică credinţa noastră, speranţa noastră? Tocmai aici în viaţa de fiecare zi, jos la poalele muntelui, Fiul ne vorbeşte, şi ştim să-l ascultăm, cu încredere şi răspuns generos?

Scurtă tăcere pentru a asimila ceea ce s-a auzit

4. Să împărtăşim ce ne-a spus cuvântul... (Dăm posibilitatea participanţilor de a oferi şi ei scurte comentarii. Să nu se pună întrebări, comentarii pentru a critica, divagaţii. Când intervenţiile sunt fragile, să nu se insiste pentru a continua).

5. Oratio: Să ne rugăm cu cuvântul meditat

Doamne, şi tu ai simţit nevoia de a evada din mulţime şi te-ai retras pe vârful muntelui Tabor cu câţiva apostoli. Nu ai făcut aceasta pentru a fugi de mulţime sau pentru o relaxare festivă, ci pentru a intra în tine însuţi şi a fi aproape de Tatăl, în mod vizibil, manifestând în felul acesta splendoarea gloriei pe care mereu o ţineai ascunsă.

Învaţă-ne şi pe noi, Doamne, să ne dezlipim de cursa zilnică nu pentru a evada din datoriile noastre, nu pentru o relaxare banală şi alienatoare, ci pentru a ne regăsi pe noi înşine în liniştea unui loc separat, în contemplarea frumuseţii creaţiei, în dialog deschis şi prelungit cu cei dragi ai noştri.

Fă să intrăm, Doamne, în pielea noastră şi în posesia interiorităţii noastre, pentru a ne putea relua locul nostru în viaţă cu inima îmbrăcată în lumină, dând vieţii noastre gustul prospeţimii şi al noutăţii, în plinătatea credinţei şi a omenităţii.

Te rugăm, Doamne, pentru bolnavii mintali, pentru atâtea chipuri desfigurate de nedreptate, de umilinţe, pentru cei care nu mai reuşesc să înainteze, victimele urii şi ale războaielor; dar şi pentru toţi cei care sunt dezamăgiţi de viaţă şi nu o mai înţeleg, sunt rătăciţi, confuzi, înspăimântaţi, înşelaţi, deziluzionaţi.

6. Contemplatio: Să-l gustăm pe Dumnezeu cu inima şi să-l recunoaştem în istorie

Să ne fixăm privirea şi inima în Dumnezeu simţind prezenţa sa de lumină; să ne exprimăm angajarea la care ne-a condus lectura rugătoare; să sintetizăm totul într-o frază pentru a o purta cu noi în zilele ce urmează; să ne propunem acţiuni concrete cu cuvântul meditat.

Recomandare:

De citit şi nr. 16 din exortaţia apostolică "Vita consecrata" a lui Ioan Paul al II-lea.

(Text luat din B. Secondin, La lettura orante della Parola. "Lectio divina" in comunitŕ e in parrocchia, vol. 2, "Messagero", Padova 2002, 75-86)

Pr. Cristinel Fodor

» înapoi la cuprins «