» înapoi la cuprins «

POSTUL MARE 2011

2. OMUL ESTE IMAGINEA LUI DUMNEZEU-IUBIRE

Cântec de început

Se recită apoi Tatăl nostru sau o rugăciune potrivită

Citirea fragmentelor biblice

Din Evanghelia după sfântul Matei (17,1-9)
În acel timp, Isus a luat cu sine pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus la o parte, pe un munte înalt. Acolo s-a schimbat la faţă înaintea lor: faţa lui strălucea ca soarele, iar hainele lui au devenit albe ca lumina. Şi iată, li s-au arătat Moise şi Ilie, stând de vorbă cu el. Petru, luând cuvântul, i-a zis lui Isus: "Doamne, ce bine ne simţim aici! Dacă vrei, să facem aici trei colibe: una pentru tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie". Pe când vorbea el încă, iată un nor luminos i-a învăluit, iar din nor s-a auzit un glas care le-a zis: "Acesta este Fiul meu preaiubit, în care îmi găsesc toată bucuria. Pe dânsul să-l ascultaţi!" Auzind aceasta, ucenicii au căzut cu faţa la pământ şi au fost cuprinşi de o mare spaimă. Dar Isus s-a apropiat de ei şi, atingându-i, le-a zis: "Sculaţi-vă, nu vă temeţi". Iar ei, ridicându-şi ochii, n-au văzut pe nimeni, decât pe Isus singur. Apoi, coborându-se de pe munte, Isus le-a dat această poruncă: "Să nu spuneţi nimănui ceea ce aţi văzut, până când Fiul Omului nu va învia din morţi".

Din Evanghelia după sfântul Ioan (8,6b-11)
Dar Isus, aplecându-se, scria cu degetul pe pământ. Întrucât continuau să-l întrebe, s-a ridicat şi le-a spus: "Acela dintre voi care este fără de păcat să arunce primul cu piatra în ea". Şi, aplecându-se din nou, scria pe pământ. Când au auzit, au plecat unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni. El a rămas singur, iar femeia era în mijloc. Isus s-a ridicat şi i-a spus: "Femeie, unde sunt ei? Nu te-a condamnat nimeni?" Ea i-a zis: "Nimeni, Doamne". Isus i-a spus: "Nici eu nu te condamn; mergi, de acum să nu mai păcătuieşti!"

Pentru reflecţie şi discuţie pe marginea textelor biblice

- Tot poporul, întreaga societate era adunată pentru a condamna şi a ucide în numele lui Dumnezeu, în numele lui Moise. Situaţia este una familială, de adulter, de distrugere a esenţei familiei. Şi totuşi, Isus, în numele Tatălui său, spune: "Nici eu nu te condamn; mergi, de acum să nu mai păcătuieşti!": în ce situaţii familiale văd eu că se practică mai frecvent "condamnarea" în loc de iertare?

- Societatea, mass-media... toate au un glas destul de puternic astăzi. Petrecem ore în faţa televizorului şi a computerului conectat la internet. Există însă şi vocea Celuilalt: "Acesta este Fiul meu preaiubit, în care îmi găsesc toată bucuria. Pe dânsul să-l ascultaţi!". Oare cum să procedăm în familie pentru a asculta şi vocea în care Tatăl îşi află toată bucuria?

Alte posibilităţi de reflecţie

Ioan Paul al II-lea, Familiaris consortio, 11.

Dumnezeu este iubire şi trăieşte în sine însuşi un mister de comuniune personală de iubire. Creându-l pe om după chipul său şi conservându-i existenţa, Dumnezeu înscrie în umanitatea bărbatului şi a femeii vocaţia, cu alte cuvinte capacitatea şi responsabilitatea iubirii şi a comuniunii. Pentru aceasta, iubirea este vocaţia fundamentală şi înnăscută a fiecărei fiinţe umane.

Întrucât este spirit întrupat, adică suflet care se exprimă în trup şi trup însufleţit de un spirit nemuritor, omul este chemat la iubire în totalitatea sa unificată. Iubirea îmbrăţişează chiar şi trupul uman, iar trupul este făcut părtaş de iubirea spirituală.

Prin urmare, sexualitatea umană, prin care bărbatul şi femeia se dăruiesc unul altuia cu toate actele proprii şi exclusive ale soţilor, nu e ceva pur biologic, ci este nucleul însuşi al persoanei umane ca atare. Ea se realizează în mod uman, numai dacă este parte integrală din iubirea cu care bărbatul se dăruieşte femeii cu toată fiinţa sa şi invers, până la moarte. Dăruirea fizică totală ar fi o minciună dacă n-ar fi semnul şi rodul dăruirii personale totale, în care este prezentă întreaga persoană, chiar şi în dimensiunea ei temporară; căci dacă persoana umană îşi rezervă ceva sau îşi reţine o posibilitate de a decide altfel în viitor, deja prin acest fapt dăruirea n-ar mai fi totală.

Această dăruire totală cerută de iubirea conjugală, corespunde exigenţelor unei fecundităţi responsabile, care înţeleasă aşa cum este de a da fiinţă unei vieţi omeneşti, prin natura sa, depăşeşte simpla ordine biologică şi o investeşte cu un complex de valori personale în virtutea cărora creşterea armonioasă a fiinţei este aportul durabil şi unit al ambilor părinţi.

"Locul" unic care face posibilă o astfel de dăruire, după adevărul integral, este Căsătoria sau contractul de dragoste conjugală ori alegerea conştientă şi liberă cu care bărbatul şi femeia se unesc într-o comunitate intimă de viaţă şi de dragoste voită de însuşi Dumnezeu şi care numai în această lumină îşi află adevărata semnificaţie. Instituţia matrimonială nu este o ingerinţă a societăţii ori a autorităţii, nici impunerea exterioară a unei forme, ci este o exigenţă interioară a contractului conjugal care, public, se afirmă ca unic şi exclusiv, pentru ca în felul acesta să fie trăită pe deplin fidelitatea voită de planul lui Dumnezeu-Creator. Această fidelitate conjugală, departe de a fi o mortificare a libertăţii persoanei, o pune la adăpost împotriva oricărei forme de subiectivism sau relativism şi o face părtaşă de Înţelepciunea creatoare.

Cântec final, eventual precedat sau înlocuit de o rugăciune potrivită