» înapoi la cuprins «

Temele predicilor tematice pentru Postul Mare 2014

Pr. Corneliu Berea, SVD

6. Episcopul martir Anton Durcovici şi viaţa interioară

Cuvântul Scripturii

Din Evanghelia după Sfântul Luca (17,20-21): Întrebat de farisei când vine împărăţia lui Dumnezeu, [Isus], răspunzând, le-a zis: "Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în mod vizibil. Nici nu poţi spune: «Iat-o aici!» sau: «Iat-o acolo!», căci, iată, împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru".

Cuvântul ep. Anton Durcovici

Era ştiut de cei din jurul său că rugăciunea o unea cu post, aşa cum prevedea asceza creştină. Atunci când vorbea despre progresul spiritual pe calea sfinţeniei, episcopul Durcovici făcea referinţă la simplitatea lui Dumnezeu şi la realitatea complexă a omului considerat nevrednic:

-"Făpturile toate înaintea lui sunt de la sine nevrednice, necurate, dar pot deveni cu atât mai sfinte, cu cât mai mult vor deveni simple: curate de amestec cu cele de jos (înfrânarea, mortificarea) şi mai conforme în cunoaştere şi voinţă (iubire) cu El. Astfel se stabileşte o armonie cât mai perfectă între cele ce din fire sunt compuse şi poate chiar opuse".

Din viaţa spirituală a lui Durcovici emanau luminozitatea şi strălucirea chipului său, care îi uimeau pe cei din jur. Pe chipul său era întipărită toată bogăţia lăuntrică. Cu alte cuvinte, era modelul vieţii interioare a unui preot sfânt care voia să-i perfecţioneze pe cei pe care îi păstorea în formarea lor religioasă.

Pentru ulterioare reflecţii

1. Mons. Vittorio Blasutti: "Era sobru în toată comportarea sa, în îmbrăcăminte şi în mâncare. Lua masa mereu cu seminariştii şi mânca aceeaşi mâncare. Niciodată nu l-am văzut mâncând cu lăcomie sau în grabă. Cu toate că sobrietatea lui făcea din el un om al datoriei, era mereu înţelegător faţă de noi, tinerii, chiar dacă uneori comportările noastre erau nechibzuite".

2. "Cu toate că era o persoană retrasă şi nu frecventa familiile, era solicitat seară de seară de persoane dornice de a trăi o viaţa spirituală, cerându-i îndrumări şi sfaturi. Pe acestea le primea în parloarul seminarului, iar noi observam acest fapt".

Detalii din biografia episcopului

1. Mons. Anton Despinescu: "Timp de aproape o jumătate de oră am trăit groaza exploziilor bombelor şi a legănatului ca la cutremur. Ne rugam psalmul «Miluieşte-mă, Dumnezeule», «Tatăl nostru» şi «Bucură-te, Marie». La un moment dat, am avut impresia că au căzut bombe foarte aproape de locul unde ne aflam. Mons. Durcovici a început «Actul de căinţă», pe care l-am continuat cu mare evlavie toţi cei prezenţi. La sfârşit, în legănatul din ce în ce mai puternic provocat de suflul exploziilor, Monseniorul a rostit asupra noastră formula dezlegării. Am continuat să ne rugăm Rozariul până la încetarea bombardamentului. Din mila Domnului, palatul nu a fost atins de bombe, doar câteva geamuri au fost sparte. Am mulţumit cerului că am scăpat teferi. La meditaţiile susţinute în zilele următoare, Mons. Durcovici a insistat asupra importanţei de a ne păstra în harul sfinţitor, fiind gata oricând Dumnezeu ar decide să ne cheme la el".

2. Mons. Anton Despinescu: "Noi, seminariştii ieşeni din clasa a şasea, ne-am putut aduna la Timişu de Jos, unde, împreună cu seminariştii bucureşteni, am putut urma anul şcolar 1944-1945. Seminariştii ieşeni au fost însoţiţi aici de către părintele profesor doctor Gaspar Bachmeier, de părintele profesor şi prefect Andrei Asaftei şi părintele profesor şi spiritual Leopold Nestmann.

3. Rector era acelaşi neobosit Mons. Anton Durcovici. Pe tot parcursul acestui an şcolar, am profitat din plin de prezenţa edificatoare, de meditaţiile propuse cu multă claritate şi convingere, izvorâte din zeloasa lui trăire personală, şi de cursurile filozofice-scolastice predate cu multă pricepere de către Preacucernicia sa. Îl întâlneam peste tot: în capelă, în genunchi în ultima bancă, cufundat în rugăciune; în sala de studiu, verificându-ne temele şi felul cum învăţam pentru a ne da îndrumările de rigoare la faţa locului; în sufragerie, în dormitor, pentru o supraveghere încurajantă. Sfioşi cum eram, în general, noi, moldovenii, ştiindu-ne musafiri în acea casă, parcă rămâneam fără grai când se oprea în dreptul pupitrului, verificându-mi cartea şi caietul pe care le aveam în faţă, simţindu-mă copleşit de ţinuta sa gravă. Rareori l-am văzut râzând, dar şi atunci cu multă stăpânire de sine, un râs sănătos, exemplar".