» înapoi la cuprins «

Temele predicilor tematice pentru Postul Mare 2014

Pr. Corneliu Berea, SVD

5. Episcopul martir Anton Durcovici şi tăcerea

Cuvântul Scripturii

Din Cartea Lamentaţiunilor (3,25-33)

Domnul este bun cu cel care speră în el, cu sufletul care îl caută.

Bine este să aştepţi în tăcere mântuirea Domnului.

Bine este pentru om să poarte jug în tinereţea sa.

Să stea singur şi să tacă, pentru că l-a impus asupra lui.

Să-şi pună gura în praf, poate mai este vreo speranţă.

Să-şi dea obrazul celui care-l loveşte, să se sature de ocară.

Căci Domnul nu îndepărtează pentru totdeauna.

Dacă Domnul face să sufere, tot el va avea milă, pentru că mare este bunătatea sa.

Căci el nu umileşte din inimă şi nici nu face să sufere fiul omului.

Despre tăcerea episcopului Anton Durcovici

1. Mons. V. Blasutti: "Pe tot parcursul anilor de seminarist şi apoi ca student teolog, Mons. Anton Durcovici a fost pentru mine ca un părinte. Întotdeauna se comporta cu noi cu o fineţe deosebită, chiar şi atunci când greşeam. În cei 12 ani nu l-am auzit ridicând vocea la cineva. Chiar şi atunci când ne dojenea, era fin şi niciodată nu folosea cuvinte jignitoare".

2. Un fost seminarist: "Purta încălţăminte de culoare neagră, întotdeauna ghete, indiferent de anotimp, cu tălpi de cauciuc, fără zgomot. Detesta zgomotul şi orice manifestare zgomotoasă, fie că se vorbea, fie că se cânta. Vorbea întotdeauna, indiferent de situaţie, cu glas scăzut, dar perfect inteligibil. Ceea ce se schimba în vorbirea sa, în funcţie de tensiunea situaţiei, era timbrul vocii sale, care mergea de la catifelat până la metalic tăios, fără ridicarea volumului. Acest ton scăzut folosit îi impunea interlocutorului, iar dacă era o adunare, se făcea imediat linişte spre a-l asculta".

Pentru ulterioare reflecţii

1. Episcopul Ioan Ploscaru nota în "Memoriile" sale: "Aşa erau legile închisorilor de exterminare. De obicei, muribunzii erau duşi în camerele de jos, atât pentru supraveghere, cât şi pentru transportul mai uşor la cimitir. Strigătele lor sfâşiau liniştea nopţii cu accente de durere, de disperare, de agonie. Uneori, se auzeau două-trei nopţi la rând, apoi era linişte. Chinul s-a sfârşit. Toţi ascultam în tăcere, cu un fior de durere neputincioasă, cum pe la orele mici din noapte se deschidea poarta cea mare şi intra o căruţă, probabil era a închisorii, căci tot cu ea se căra gunoiul şi se făceau diferite aprovizionări (...)".

2. Dr. Dănuţ Doboş: "În Dieceza de Iaşi, acţiunile oficiale şi sistematice vizând recuperarea memoriei privind viaţa episcopului Anton Durcovici au început cu oarecare întârziere. În anul 1978, imediat după numirea sa ca ordinarius substitutus, Monseniorul Petru Gherghel a lansat, împreună cu Monseniorul Francisc Augustin de la Bucureşti, iniţiativa descoperirii rămăşiţelor pământeşti ale episcopului Durcovici şi aducerii la Iaşi a acestora, pentru a fi aşezate la loc de cinste în catedrala «Adormirea Maicii Domnului». Regimul comunist, care aplica în mod sistematic şi perfid strategia uitării şi tăcerii, nu a agreat aceste demersuri, iniţiativa trebuind amânată. Era greu de crezut că un regim dictatorial putea tolera distribuirea unor informaţii privind viaţa şi opera episcopului martir, în timp ce majoritatea martorilor erau intimidaţi şi hărţuiţi de Securitate, motiv pentru care preferau să păstreze tăcerea. Înalt Preasfinţitul Ioan Robu mărturisea faptul că, în afara unei excepţii, aceea a preotului Mihoc, majoritatea celorlalţi preferau să păstreze tăcerea "totală despre crucea persecuţiilor şi a închisorilor care apasă pe spatele Bisericii".

3. Arhiep. Ioan Robu: "În 1961, mai mulţi preoţi catolici din Moldova şi Bucureşti se aflau în închisoare. Nu puteam să-i ştiu pe toţi: doar pe cei din Săbăoani îi cunoşteam. Acasă am aflat că au fost luaţi de la parohii şi duşi nu se ştie unde, ca şi alţi preoţi din împrejurimi, la puşcărie. Eram la seminar pe atunci. Pe această temă, a preoţilor şi episcopilor din închisoare, nu vorbea nimeni. Şi totuşi era un eveniment din inima istoriei diecezelor noastre. Abia în 1968, la exerciţiile spirituale pentru Preoţie, părintele Mihoc ne-a deschis ochii asupra unei realităţi absurde: chinurile la care au fost supuşi preoţii şi laicii în puşcării. El a fost singurul preot care în timpul seminarului ne-a spus ceva despre aceste «taine» ale răului. Niciun alt preot nu ne-a vorbit despre ceea ce noi auziserăm câte ceva acasă, în sat, în familie. Nici azi nu-mi explic tăcerea lor totală despre crucea persecuţiilor şi a închisorilor care apăsa pe spatele Bisericii în vremea când noi ne pregăteam să devenim preoţi. Nu erau pomeniţi cei care erau puşi la grea încercare, preoţii şi laicii care s-au contopit cu crucea, jertfind resemnare şi lacrimi, elan şi speranţe, voinţă şi libertate, toate puse sub un cuvânt al Maestrului Isus: Fiat voluntas tuas (Facă-se voia ta!). Azi înţeleg cumva de ce nu-i pomeneau profesorii. Erau prudenţa şi frica? Era înţelepciunea? De fapt, nici în lumea laică lucrurile nu stăteau altfel. Despre cei din închisori, despre cei morţi acolo, nu se vorbea, nu se scria în ţara noastră. Era tăcerea care pregătea vocea cărţilor de azi, închinate celor care au fost chemaţi nu numai să poarte crucea, ci să fie răstigniţi pe ea".

4. La 8 mai 2010, Eminenţa sa card. Leonardo Sandri, prefect al Congregaţiei pentru Bisericile Orientale, în predica sa din cadrul liturghiei de la Sighet: "Ce am venit să celebrăm aici? Înainte de toate, fidelitatea. Suntem în faţa unui document istoric care ne dezvăluie, dacă ar mai fi fost nevoie, profundul, tainicul destin al Bisericii Catolice Române în mijlocul acestei naţiuni. (...) Toţi aceştia, împreună cu mulţi alţii, au dat şi au udat cu sângele lor acest pământ, depunând în tăcere sămânţa creştinilor, şi noi ne întrebăm: suntem gata să culegem roadele? Ei şi-au făcut partea lor, o să facem şi noi partea noastră?"