» înapoi la cuprins «

Temele predicilor tematice pentru Postul Mare 2014

Pr. Corneliu Berea, SVD

4. Episcopul martir Anton Durcovici şi suferinţa

Cuvântul Scripturii

Din Scrisoarea întâi a sfântului apostol Petru (2,19-21): Căci este un har dacă cineva, din conştiinţă faţă de Dumnezeu, suportă necazuri suferind pe nedrept. Într-adevăr, ce onoare ar fi să suportaţi pedeapsa dacă aţi păcătuit? Dar dacă suportaţi suferinţa, deşi faceţi binele, aceasta este un har înaintea lui Dumnezeu. De fapt, la aceasta aţi fost chemaţi, căci Cristos a suferit pentru voi lăsându-vă exemplu ca să mergeţi pe urmele lui.

Cuvântul ep. Anton Durcovici

1. Episcopul, atunci când a luat cuvântul de pe treptele bisericii catedrale din Iaşi, a ţinut să sublinieze: "Dumnezeiescul nostru Mântuitor Isus Cristos, vorbind despre misiunea sa în această lume, a zis: «Fiul Omului nu a venit ca să i se slujească, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi» (Mt 20,28). Şi cu câtă stăruinţă şi fidelitate bunul Isus şi-a îndeplinit misiunea din clipa întrupării sale până la acel consummatum est - s-a sfârşit - al jertfei supreme de pe Golgota.

Tot astfel şi trimişii lui Isus, apostolii şi urmaşii lor, episcopii, în frunte cu Sfântul Părinte papa, care se numeşte pe sine servus servorum Dei, robul robilor lui Dumnezeu, nu au venit să caute onoruri şi interesul lor personal, ci numai şi numai să slujească sufletele încredinţate lor până la jertfirea de sine, ca pe toţi să-i aducă la Dumnezeu. Iată pentru ce am fost trimis şi eu, nevrednicul slujitor al Domnului, în Eparhia Iaşilor. Nu ca să fiu slujit, ci ca să slujesc tuturor, cu toate puterile mele, până la ultima mea suflare".

2. Din articolul "Sitio", scris de A. Durcovici şi publicat în revista Farul nou (fondată şi condusă chiar de el), la 16/17 aprilie 1938: "Sitio, mi-e sete!... Cât amar de chin trupesc în acest cuvânt al dumnezeiescului Mântuitor, de ceasuri răstignit! O sete arzătoare şi de nestins, din ce în ce mai cumplită, până la paroxism, era chinul cel mai grozav al morţii în cruce. Sângele ce se scurgea cerea înlocuire, rănile adânci şi tot mai adâncite se inflamau şi aprindeau de văpaie înfocată întreg organismul. De nici un alt chin trupesc nu s-a plâns Cristos, omul durerilor, decât de acela al setei!

Trupul lui este stors şi istovit, capul sfânt însângerat, ochii rugători, buzele înfierbântate, larg deschise... Mi-e sete! Inima mi s-a făcut ca şi ceara în a flăcării bătaie, a prorocit psalmistul, şi se topesc în mine măruntaiele mele. Uscatu-mi-s-a vlaga ca un hârb de lut şi limba mi s-a lipit de cerul gurii: pogorâtu-m-ai în pulberea morţii. Fiere mi-au dat să mănânc şi în setea mea m-au adăpat cu oţet... Cât de crunt a ispăşit Fiul lui Dumnezeu lăcomia şi necumpătarea noastră!"

Pentru ulterioare reflecţii

1. Mons. V. Blasutti: "În timpul războiului, eu şi încă trei colegi ne-am îmbolnăvit de febră tifoidă. Nefiind antibiotice, boala se trata destul de empiric. În Primul Război Mondial, Mons. Anton Durcovici se îmbolnăvise de aceeaşi boală şi cunoştea evoluţia ei. De aceea, se implicase foarte mult în îngrijirea noastră. Ne vizita zilnic, de câteva ori, întrebându-ne mereu, cu o grijă părintească, cum ne simţim. Îmi amintesc bine că, în convalescenţa bolii, eram foarte îngrijorat de faptul că pierdusem primul semestru al primului an de teologie şi voiam să iau parte la ore. Nu mi-a permis acest lucru şi zilnic venea să mă întrebe dacă am mâncat, căci era necesară o alimentaţie deosebită după săptămâni de lipsă de mâncare. Nu l-am ascultat în legătură cu implicarea în studiu şi de aceea m-am ales cu o debilitare a nervilor, lucru pentru care am pierdut un semestru".

2. La 13 iunie 1949, pe când episcopul abia începuse ultima serie de vizite canonice în Decanatul Craiovei, ziarul Scânteia (ziarul central al Partidului Comunist) a publicat un articol defăimător, în care se afirmau următoarele: "Conducătorul acţiunii antidemocratice este episcopul romano-catolic Durcovici Anton. De la el pornesc toate dispoziţiile de prelungire a slujbelor, de instigare, de «afurisenie», dispoziţii pe care la rândul lui le primeşte de la Vatican şi de la stăpânii săi de peste Ocean. El a trimis pe foştii profesori ai seminariilor şi gimnaziilor catolice în propagandă prin parohii pentru ca să răspândească cu ajutorul lor zvonuri cu războiul [!]. Dar nu a reuşit decât să stârnească mânia oamenilor, care nu pot uita suferinţele îndurate în războiul trecut.

Iată de ce măsura luată de Ministerul Cultelor, de a scoate din buget un număr de preoţi catolici, duşmani ai regimului nostru de democraţie populară şi ai poporului muncitor, a fost primită cu satisfacţie de oamenii muncii din judeţul Iaşi". (Din Scânteia 1450 (13 iunie 1949), articol intitulat "Lungesc slujbele la biserică pân'la 12 noaptea, ca să ne împiedice să ne ducem la şedinţe unde învăţăm să luptăm împotriva tâlharilor de chiaburi - spune ţăranul mijlocaş Gheorghieş Anton". Articolul este semnat de un oarecare "Radu Aurel, corespondent").

3. Potrivit uzanţelor administraţiei Penitenciarului din Sighet, trupul episcopului martir, marcat de neputinţa suferinţelor îndurate, a fost ridicat din dispoziţia directorului închisorii, Vasile Ciolpan, şi îngropat în cimitirul orăşenesc din oraşul Sighetu Marmaţiei, într-un loc rămas până astăzi necunoscut. Nedreptatea şi injusteţea regimului ce se autoconsidera ca fiind cel mai drept dintre toate regimurile istorice nu s-au finalizat odată cu moartea episcopului Durcovici. Ca şi cum n-ar fi fost arhisuficientă pedeapsa morţii în condiţiile-limită ale detenţiei, înfometat şi suferind de boli şi frig, după trecerea sa la cele veşnice şi înhumarea sumară, marcată de tenta clandestinităţii, ţinute sub strictă conspirativitate, s-a produs şi gestul incalificabil al subtilizării şi dispariţiei însemnelor arhiereşti exterioare care i-au aparţinut.

Detalii din biografia episcopului

1. Imediat după sosirea sa la Sighet, episcopul Durcovici devenise conştient de faptul că regimul carceral de aici era unul de exterminare, cu şanse mici pentru a supravieţui, mai ales pentru cei grav bolnavi şi în vârstă, aflaţi în situaţia sa, motiv pentru care el "s-a pregătit de moarte cât se poate de bine. Prin sfintele exerciţii a petrecut o lună de reculegere şi zilnic s-a spovedit", după cum relatează părintele Farrenkopf, martor la aceste evenimente emoţionante. Tot el continuă:

"Încă de la Jilava, Excelenţa sa Durkowicz se îmbolnăvise grav. Intestinele lui n-au mai lucrat bine. La picioare a suferit de flebitis. Ar fi avut nevoie de un regim special. La Sighet a primit o dată pe zi griş gătit numai cu apă. Infirmierul i-a zis clar că va trăi cel mult până la Crăciun. Bolnavul era totdeauna blând, cu răbdare, recunoscător pentru orice serviciu. Până în ultima zi era gata să ne comunice cunoştinţele sale bogate. Suferinţele sale le-a oferit pentru triumful sfintei Biserici. [...]

Pentru moarte s-a pregătit cât se poate de bine. A petrecut o lună în reculegere prin sfintele exerciţii. Zilnic s-a spovedit. Cât priveşte testamentul, mi-a zis: «Bani n-am. Cărţile le las Seminarului din Iaşi, celelalte lucruri, Episcopiei din Iaşi». [...] La mijlocul lunii noiembrie a fost mutat din celula noastră într-o celulă ca să moară singur, neobservat de nimeni. Noi am cerut să rămână cu noi. Am fi vrut să ne îngrijim de el. În zadar. Cam prin 10 decembrie 1951 el a primit de la Dumnezeu răsplata pentru munca sa, pentru suferinţele sale suportate pentru cauza lui Hristos şi a sfintei Biserici".

2. Un deţinut, care mai târziu s-a refugiat în Austria, relatează: "Într-o seară, spre ora nouă, uşa celulei mari a fost deschisă şi un temnicer a împins un deţinut gol în celulă pe podeaua de piatră. După scurt timp, deţinutul a vorbit cu voce stinsă, întreruptă: «Poate să-mi dea cineva ceva să mă acopăr? Sunt gol şi mi-e frig. Sunt episcopul Antonius». Un preot a sărit şi l-a acoperit cu pătura sa. Durcovici a spus deţinuţilor să poarte crucea suferinţei cu dăruire faţă de Dumnezeu. Va veni ziua mântuirii. Dimineaţa a fost scos din celulă. Toţi au ştiut că este dus în celula morţii".