» înapoi la cuprins «

Temele predicilor tematice pentru Postul Mare 2014

Pr. Corneliu Berea, SVD

3. Episcopul martir Anton Durcovici şi moartea

Cuvântul Scripturii

Din Scrisoarea sfântului apostol Paul către Romani (8,35-39): Cine ne va despărţi de iubirea lui Cristos? Oare necazul, sau strâmtorarea, sau persecuţia, sau foametea, sau lipsa de haine, sau primejdia, sau sabia? După cum este scris: "Pentru tine suntem daţi la moarte toată ziua, suntem socotiţi ca nişte oi de înjunghiere". Dar în toate acestea noi suntem mai mult decât învingători prin cel care ne-a iubit. Căci sunt convins că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălţimile, nici adâncurile şi nici vreo altă creatură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu care este în Cristos Isus, Domnul nostru.

Cuvântul ep. Anton Durcovici

Există câteva mărturii ale deţinuţilor, consemnate în cartea sus-amintită, cu privire la sfârşitul episcopului Durcovici, lăsat să moară de frig şi de foame.

Un deţinut, care mai târziu s-a refugiat în Austria, relatează: "Într-o seară, spre ora nouă, uşa celulei mari a fost deschisă şi un temnicer a împins un deţinut gol în celulă pe podeaua de piatră. După scurt timp, deţinutul a vorbit cu voce stinsă, întreruptă: «Poate să-mi dea cineva ceva să mă acopăr? Sunt gol şi mi-e frig. Sunt episcopul Antonius». Un preot a sărit şi l-a acoperit cu pătura sa. Durcovici a spus deţinuţilor să poarte crucea suferinţei cu dăruire faţă de Dumnezeu. Va veni ziua mântuirii. Dimineaţa a fost scos din celulă. Toţi au ştiut că este dus în celula morţii".

Pentru ulterioare reflecţii

1. "Odată cu instalarea regimului comunist în România, Biserica Greco-Catolică a fost scoasă în afara legii, iar cea Romano-Catolică şi-a început Calvarul: o via crucis care avea să dureze aproape jumătate de secol. Episcopii, preoţii şi credincioşii practicanţi de ambele rituri au fost aruncaţi în închisoare. Ultimul episcop catolic, cel de Iaşi, Anton Durcovici, a fost arestat la 26 iunie 1949, în timp ce se îndrepta spre Parohia Popeşti-Leordeni pentru a administra sfântul Mir. A fost dus la Ministerul de Interne, acuzat de «instigare», ca agent al Vaticanului. Transferat la Sighet, Mons. Durcovici a fost supus unor chinuri groaznice, încât trupul său semăna cu un cadavru. Cu toate acestea, episcopul nu a cedat din punct de vedere psihologic şi spiritual. Conştiinţa sa delicată a rămas nevătămată. Mons. Durcovici, deşi era legat în lanţuri, se simţea liber. Acest lucru se poate observa clar din declaraţiile pe care le-a dat în închisoare. Foamea şi setea nu au reuşit să-i sugrume glasul puternic. În faţa securiştilor, sleit de puteri, episcopul Durcovici declara că, în timpul vizitelor pastorale, nu a făcut altceva decât să-şi îndemne turma la o mai mare iubire faţă de Dumnezeu şi de aproapele. Pe lângă aceasta, păstorul le amintea oiţelor sale că trebuie să aibă mereu în faţa ochilor exemplul Fecioarei Maria şi al sfinţilor, în special al martirilor care şi-au dat viaţa pentru Cristos. Este de admirat memoria episcopului care, în ciuda atâtor suferinţe, îşi amintea cu precizie locul şi data predicilor făcute ca episcop, precum şi tema pe care o tratase. Asemenea lui Isus, episcopul Durcovici ştia să se coboare la nivelul ascultătorilor. Deseori, oamenilor simpli le vorbea în pilde pe care apoi le explica folosind cuvinte pe înţelesul tuturor".

2. "După lungi suferinţe, Mons. Durcovici a murit la 10 decembrie 1951, în închisoarea din Sighet. Părintele Rafael Friedrich, care se afla într-o celulă din apropiere, a recepţionat ultimele cuvinte rostite în latineşte de episcop: «Antonius episcopus! Orate pro me ut non deficiar: morior fame et siti; da mihi absolutionem; Antonius moribundus! (Anton, episcop! Rugaţi-vă pentru mine ca să nu cedez; mor de foame şi de sete; dă-mi dezlegarea; Anton în agonie!)»".

3. "Aceste cuvinte sunt asemănătoare cu cele pe care Cristos le-a rostit de pe cruce: «Mi-e sete!» Setea episcopului este setea lui Cristos; suferinţa sa este cea a lui Isus. Mons. Durcovici, aflat în pragul morţii, recunoaşte că-i este foame şi sete. Totuşi, nu cere mâncare, nici băutură, ci dezlegare. Părintele Friedrich i-o acordă, şi astfel episcopul moare în speranţa că sacrificiul său nu va fi zadarnic. Trupul său a fost îngropat în cimitirul rutean din Sighet. Mormântul episcopului încă nu a fost descoperit. Providenţa a vrut ca trupul martirului nostru să se odihnească pe un teritoriu care a fost timp îndelungat sub stăpânire austriacă pentru a da vieţii sale o anumită simetrie, având în vedere că s-a născut într-o localitate austriacă. Episcopul Durcovici, alături de ceilalţi martiri, aşteaptă în tăcere ziua învierii. El l-a imitat perfect pe Cristos. A fost bunul păstor, candela ce arde pentru a alunga întunericul, lumina lumii, sarea pământului, cetatea de pe vârf de munte, bobul de grâu ce moare, viţa care îşi hrăneşte mlădiţele etc. Analizând situaţia actuală a creştinismului din România, putem afirma împreună cu primii creştini: «Sângele martirilor este sămânţa creştinilor»".

Detalii din biografia episcopului

1. "În 1920, preotul Anton Durcovici a fost puternic lovit de boală (febră tifoidă), fiind obligat să stea la pat aproape şase luni de zile, inclusiv o lună de spitalizare. Monseniorul arhiepiscop - mărturisea în 1922 Anton Durcovici într-o scrisoare către Congregaţia «De Propaganda Fide» - nu a economist nici o cheltuială şi graţie acestei îngrijiri şi mai ales atâtor rugăciuni care s-au făcut atunci pentru mine am fost salvat prin miracol".

2. "Preotul Anton Durcovici îşi va relua în mod gradual activităţile o dată cu Paştele anului 1921. Ultimele întâmplări din viaţa sa, în special momentul îmbolnăvirii, l-au convins de faptul că se bucura de o atenţie specială supranaturală, motiv pentru care se obligase să-şi dubleze eforturile în activităţile sale. Dorea să se achite pentru darul vieţii pe care Dumnezeu i-l dăduse pentru a doua oară, conform propriei mărturii".

3. Potrivit mărturiei cutremurătoare a pr. Farrenkopf, aflat încă în celula nr. 18, episcopul A. Durcovici devenise conştient cu privire la moartea sa iminentă, după ce constatase faptul că regimul penitenciar de la Sighet era unul de înfometare şi exterminare! Din acest motiv, episcopul "s-a pregătit de moarte cât se poate de bine. Prin sfintele exerciţii a petrecut o lună de reculegere şi zilnic s-a spovedit (...)".

4. La mijlocul lunii noiembrie a anului 1951, ep. A. Durcovici a fost luat din celula comună nr.18 şi izolat în "celula morţii" unde, continuă mărturia pr. Farrenkopf, "cam prin 10 decembrie 1951 şi-a primit el răsplata de la Dumnezeu pentru munca sa şi suferinţele sale îndurate spre biruinţa cauzei lui Cristos şi a sfintei Biserici (...) În curs de noapte, într-un cimitir evreiesc, fără ca nimeni să fi fost de faţă el a fost îngropat ca un oarecare. Căci şi de acolo va ieşi el glorios, când la sfârşitul lumii, Isus Cristos va veni în mărirea sa să judece viii şi morţii (...)".